Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, între sfințenie și buget, între credință și beton, între promisiune și ipotecă publică
Există construcții care mântuiesc sufletul, școli, spitale și clădiri care cad și strivesc oameni. Dar există, din păcate, altele, care mântuiesc bugetul, cum e Catedrala Măntuirii Neamului în Derută. Aceasta din urmă promite să facă ambele lucruri, dar numai dacă sufletul e contabil și bugetul e generos. Așa s-a născut Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, bijuteria spirituală cu fundație de fonduri publice, turnuri de ipocrizie și cupole placate în aurul contribuabilului, construită cu finanțare de 90% din bani publici.
Catedrala Mântuirii Neamului în Derută nu e doar o biserică, e un monument al credinței în bani, o relicvă vie a sfântului buget național, un altar ridicat cu aprobări, devize și conferințe de presă. Acolo unde alții au pus piatra de temelie, noi am pus câte un procent din buget. Și peste ea, un strat gros de sfințenie declarativă, de ipocrizie tipică BORfașilor și șarlatanilor membri ai clanurilor politice.
De-a lungul anilor, „credincioșii” din Parlament, ministere și primării s-au întrecut în acte de „caritate” bugetară. Din dragoste pentru neam, pentru Dumnezeu și, desigur, pentru imaginea publică. Fiecare rectificare bugetară a fost o liturghie financiară: se citea lista de creditori și se spunea „Amin” în contul Catedralei Mântuirii Neamului în Derută. Au dat bani cu nemiluita, că doar nu dădeau din conturile lor personale, ci din banii noștri, bineînțeles.
9 lei din 10 s-au sfințit, transformându-se din impozite în evlavie. Fiecare kilometru de autostradă neterminat, fiecare spital amânat și fiecare școală netencuită a pus câte o cărămidă simbolică la catedrală. Un templu pentru credința de tip „copy-paste bugetar”.
Promisiunea inițială a fost poetică: „Ne vom baza pe donații. Pe inimile oamenilor, nu pe portofelul statului.” Dar, în realitate, creditul a fost ca fumul de tămâie, menit să distragă atenția opiniei publice, iar statul a devenit cardul contactless al Patriarhiei.
Astăzi, Catedrala Mântuirii Neamului în Derută e o realitate impunătoare, un amestec de sfințenie și scandal, de piatră și PR, de dar de bani. Un loc în care Dumnezeu a devenit subcontractor de lucrări spirituale, iar credința doar o rubrică de cheltuială suplimentară și complet inutilă.
Ce-ar fi putut face statul cu acești bani?
Să ne imaginăm, pentru o clipă, că „Sfântul Buget” nu ar fi fost investit în piatră și aur, ci în lucruri palpabile:
Spitale și sănătate: Zeci de spitale regionale, cu secții de urgență, aparatură și medici plătiți corect. Pacientul ar fi primit tratament real și nu doar bacterii nosocomiale.
Școli și educație: Elevii ar fi învățat în clădiri calde, cu table, cărți și calculatoare, nu doar în săli de clase care stau să pice pe ei.
Autostrăzi și infrastructură: Drumul către un viitor prosper ar fi fost asfaltat, nu doar desenat schematic pe planșe și fotografii oficiale.
Grădinițe și servicii sociale: Fiecare copil ar fi avut un loc sigur unde să învețe și să crească.
În schimb, toți acești bani s-au transformat în Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, vizibilă din satelit, un monument al ipocriziei naționale, al incompetenței și șarlataniei aleșilor neamului prost. Un exemplu clar că, în România, și credința poate fi contabilizată și măsurată în procente din buget.
Enoriașii și miracolul portofelului: finanțatori voluntari ai Catedralei Mântuirii Neamului în Derută
Și, desigur, să nu uităm de enoriași, adevărații eroi ai catedralei: cei care își dau 10 euro pe an „din inimă”, convinși fiind că fiecare bănuț aprins ca lumânare merge direct în turlele aurite. Aceiași care-și calculează milostenia în funcție de mărimea portofelului, dar nu și în funcție de necesitățile reale ale copiilor lor, ale școlilor sau ale spitalelor. În Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, enoriașii sunt donatori voluntari, spectatori și, ironic, finanțatori principali ai unui așa-zis miracol vizibil doar din satelit, un c***t complet inutil care a înghițit și continuă să înghită bani publici. Iar credința lor e pură ipocrizie și se ridică la înălțimea turlelor, în timp ce simțul practic rămâne jos, pe asfaltul gropilor și al facturilor neplătite.
Enoriașii votanți sunt la fel de ipoctriți precum BORfașii și membrii clanurilor politice pe care tot ei i-au votat să gestioneze bugetul statului acestei nații. Ipocrizia lor e la fel de grețoasă și de distructivă precum cea a reprezentanților lor.
Ce-aș face eu, dacă aș avea 90% finanțare de la stat?
Dacă aș avea 90% finanțare de la stat, cu siguranță nu aș ridica niște cupole aurite. Aș construi școli, spitale, autostrăzi și cantine, transformând fiecare leu într-un beneficiu real pentru oameni.
Sau, poate, aș ridica o „Catedrală a Bunului Simț Bugetar”, unde fiecare semnătură ar fi un act de responsabilitate, iar contribuabilul ar putea vedea exact cum i se cheltuiesc banii. O catedrală în care harul s-ar măsura în fapte concrete, iar credința s-ar traduce în rezultate vizibile.
Ar fi multe de făcut, multe imperios necesare acestei nații, dar escrocii incompetenți, aleși de cei mai proști dintre noi să o conducă, nu alocă bani de la buget pentru proiecte utile din care nu capătă parandărăt.
Dar tu, cititorule, ce-ai face dacă ai avea 90% finanțare de la stat?
Aceasta e întrebarea crucială: ai ridica o „Catedrală a Mântuirii Bugetare”, cu turle de aur și ferestre de devize, sau ai construi ceva care chiar ajută oamenii?
Te-ai juca cu cifre, ca Ministerul Credinței Bugetare, sau ai folosi banii pentru școli, spitale și drumuri? Ai lăsa contribuabilul să admire turnul tău aurit sau i-ai oferi un tratament, o lecție, un drum asfaltat spre viitor?
Răspunsul fiecăruia spune mai mult decât toate rectificările bugetare: ne arată cât de mult valorează responsabilitatea, umorul și bunul-simț în fața Catedralei Mântuirii Neamului în Derută.
Ministerul Credinței Bugetare și Evanghelia Devizelor
În acest minister fictiv, se țin ședințe solemne, se cântă psalmi cu cifre, cu Gigi Becali solist sau cum naiba se cheamă ăla care rage prin biserici și trăiește cu impresia că ar cânta psalmi, iar fiecare raport e o epopee. Dacă vrei, poți vizita „arhivele miraculoase”, sute de pagini cu bugete, alocări și rectificări, care ar putea fi considerate literatură sfântă pentru istorici satirici, pagini care devin imaculate, imediat ce deschizi dosarele cu șină.
Fiecare tură de aprobări e o liturghie scrisă pe hârtie igienică, fiecare semnătură un miracol contabil, iar fiecare cetățean e un contribuabil neștiutor, sărac cu duhul. Aici, la noi, în Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, sfințenia se cumpără cu 90% din buzunarul public, iar restul e doar promisiune și speranță. Doar noi sperăm, ca proștii, de fiecare dată când votăm și ne spunem mereu că mai încercăm o dată. Și ne jucăm astfel la loterie și la ruleta rusească, cu prezentul și viitorul nostru și al urmașilor urmașilor noștri.
Epilog
Și iată-ne ajunși la finalul călătoriei prin Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, acest monument al miracolelor fiscale și al sfințeniei devizelor. Aici, între turnuri de marmură și cupole aurite, s-a construit nu doar o clădire, ci și un univers paralel: un univers în care credința se plătește din buget, iar contribuabilul devine donator neștiutor și spectator involuntar al propriei generozități.
Catedrala asta nu se mai măsoară în metri pătrați, ci în procente de finanțare publică. În fiecare colț, fiecare fir de praf poartă cifra magică de 90%. Și nu e nevoie să fii matematician ca să înțelegi: dacă Dumnezeu ar fi contabil, s-ar chinui să facă reconciliere între sfințenie și balanța contabilă.
Așadar, drag cititor, Catedrala Mântuirii Neamului în Derută nu e doar o clădire. E oglinda noastră fiscală, o invitație să râdem amar la ceea ce numim „miracol bugetar”.