Nea Mirciu și trupa lui au reușit un egal penibil cu Cipru, confirmând că România poate transforma orice victorie sigură într-o farsă cu accente tragice
Fotbalul românesc are darul inconfundabil de a face din tragedie comedie și din comedie circ ambulant. Iar când vine vorba de echipa națională, nea Mirciu (că doar așa îi spunem, cu respectul cuvenit unui unchi care îți strică televizorul și apoi îți cere să i-l repari) reușește să transforme și cel mai banal meci într-o epopee grotescă. România a jucat cu Cipru. Da, Cipru, insula aia unde te duci să mănânci haloumi și să-ți iei nisip în papuci, nu să înfrunți un adversar care să-ți dea coșmaruri. Totuși, nea Mirciu a plecat de acolo cu un 2-2 care miroase a eșec, a neputință și a veșnica promisiune că „las’ că merge și așa”.
Cum altfel să comentezi spectacolul oferit de tricolorii sub comanda lui nea Mirciu, decât cu ironia amară a unuia care a văzut aceeași piesă jucată pe repeat de 30 de ani? Aceleași personaje, aceeași regie, doar decorul se schimbă. Azi Cipru, mâine poate Liechtenstein sau Insulele Feroe, pentru că România știe să scoată un egal rușinos din piatra seacă.
Prolog: cum să ratezi o victorie în stil nea Mirciu
Povestea începe frumos. România conduce cu 2-0. Tricolorii joacă binișor, lumea începe să creadă că nea Mirciu a găsit elixirul tinereții tactice, că bătrânul lup de mare știe cum să scoată corabia din port și să o ducă spre ocean. Apoi, ca într-un film prost regizat de Netflix, apare inevitabilul: picioarele le „îngheață”, mintea se goleşte, iar Cipru, acest David al turismului estival, devine Goliatul care îți bagă mingea în poartă. Două goluri, un egal, și toată lumea rămâne cu gura căscată, de parcă n-ar fi văzut filmul ăsta de N ori.
Dar să nu fim nedrepți. Nea Mirciu știe. A spus-o chiar el: jucătorilor „le-au înghețat picioarele”. Cum să nu le înghețe, când pe bancă ai un antrenor care nu te ceartă, ci îți ține lecții de istorie fotbalistică? Îți povestește cum bătea Dinamo Kiev pe vremuri, cum l-a pus pe Andrei Șevcenko să joace fundaș lateral și cum îi făcea pe italieni să tremure. Dar noi nu suntem la muzeu, nea Mirciu! Noi suntem într-o calificare ratată în direct.
Naționala de teatru absurd
Naționala României sub comanda lui nea Mirciu arată ca un spectacol de teatru absurd. Decorul: un stadion semi-gol, cu ultrași obosiți să mai strige. Actorii: jucători care cred că au câștigat deja la 2-0 și decid să-și facă poze mentale cu viitoarele oferte din străinătate. Regizorul: un bătrân care se uită la scenă și când vede că piesa o ia razna, ridică din umeri și spune: „Trebuia să fiu mai puțin sentimental”.
Publicul râde amar. Nu e prima dată când nea Mirciu își dă seama prea târziu că nu trebuia să fie sentimental. Dar, în România, nimic nu e prea târziu. Întotdeauna există timp să mai ratăm o calificare, să mai punem o rușine pe listă, să mai spunem „las’ că ne scoatem la baraj”. Barajul – acel loc mitic unde visele merg să moară.
Criticii și aplauzele sarcastice
După meci, criticii au sărit cu gura. Prea relaxați, prea individualiști, prea fără coloană vertebrală. Dennis Man, Stanciu și restul trupei au fost acuzați că au jucat ca niște amatori într-un meci din Divizia Județeană. Sincer, acuzațiile sunt blânde. Pentru că adevărul e că România lui nea Mirciu e o echipă care se împiedică singură și apoi dă vina pe iarbă, pe arbitru, pe poziția lunii pe cer.
Ce face nea Mirciu? Se supără? Nu. Nea Mirciu își învăluie declarațiile într-o eleganță de pensionar care îți explică la o cafea de ce a pierdut la table: „Nu am avut zarurile bune.” La fel și echipa: „Am avut momente de individualism. Trebuia să fim mai atenți. Trebuia să fac schimbări mai devreme.” Trebuia, trebuia, trebuia. O națională de „trebuia”.
Cronicarul de serviciu – umor negru pe pâine
Dacă ar fi să scriem necrologul acestui meci, ar suna cam așa: „Aici zace victoria României în Cipru. S-a născut la minutul 10, a crescut frumos până la 2-0 și a murit stupid, strangulată de propria incompetență, în minutul 80. Supraviețuiește în amintirea celor care încă mai cred că fotbalul românesc are viitor.”
În mijlocul acestui tablou penibil, tronează nea Mirciu, ca un dirijor care dă cu bagheta în aer, dar orchestra cântă după o partitură de manele. Toată lumea e pe altă notă, dar dirijorul se mulțumește să spună că publicul n-a fost atent.
Presa internațională, spectatorii din lojă
Vine și presa internațională, care scrie cu aerul acela condescendent de profesori de engleză: „Romania wasted a 2-0 lead against Cyprus.” Tradus pe românește: România și-a bătut joc. Simplu, clar, fără metafore. Pentru ei nu e nimic surprinzător. Pentru că știe toată Europa că România e echipa aia care începe în forță și termină ca o petardă udă.
Atunci, întrebarea e: de ce ne mai mirăm? De ce mai punem speranțe în nea Mirciu? Pentru că are experiență? Pentru că a scris manuale de tactică în anii ’80? Experiența lui nea Mirciu e ca o enciclopedie sovietică prăfuită: interesantă de citit, dar complet inutilă când vrei să pornești un laptop în 2025.
Publicul român, condamnat la suferință
Aici intervine partea tragicomică. Publicul român. Suporterii care încă mai speră, deși au văzut același film de 100 de ori. Cei care cumpără tricouri, fac deplasări, se uită la televizor și speră că „poate de data asta e altfel”. Dar nu e. Niciodată nu e. Pentru că la final, pe ecran apare același generic: „Regia: nea Mirciu. Cu participarea specială a jucătorilor care n-au niciun chef.”
Ce primesc în schimb suporterii? Declarații filozofice despre arbitraj, despre cum „s-au relaxat băieții”, despre cum „am avut ghinion”. Ghinion? Ăsta nu e ghinion, nea Mirciu. Ăsta e sistem. Sistemul românesc de a lua meciuri câștigate și de a le arunca la gunoi.
Epilog: eternul nea Mirciu
Așa ajungem la final. România pleacă din Cipru cu un egal mai amar decât orice înfrângere. Și cu nea Mirciu pe bancă, promițând că „vom analiza, vom învăța, vom corecta”. Vorbe goale, spuse cu calmul unui om care știe că nu-l dă nimeni afară. Pentru că nea Mirciu nu pleacă. Nea Mirciu rămâne. Ca un monument al trecutului, ca o statuie prăfuită pe care nimeni nu are curajul să o dea jos, dar pe care toată lumea o înjură.
Și astfel, fotbalul românesc își continuă marșul spre nicăieri, condus de nea Mirciu, generalul fără armată, dirijorul fără orchestră, profesorul fără elevi. Și noi, spectatorii, plătim biletul și aplaudăm amar, știind că piesa nu se va schimba. Niciodată.
Cuvânt de încheiere
Cipru – România 2-2 nu e un rezultat, e un diagnostic, un test de sânge care spune clar: fotbalul românesc este anemic, suferă de lipsă de coloană vertebrală și e condus de un nea Mirciu care încă trăiește în trecut. Iar când trecutul conduce prezentul, viitorul nu există.
Și uite așa, cu ironie și sarcasm, putem închide dosarul: România a egalat în Cipru. Nea Mirciu a ridicat din umeri. Criticii au scris cu mânie. Iar suporterii au oftat: „Las’ că la baraj îi rupem pe toți.” Da, sigur. La baraj. La eternul baraj al iluziilor.
