De ce unii oameni sunt ca niște copaci fără pădure: falnici, dar singuri, cinici și mereu în bătaia vântului
Copacii fără pădure – începutul unei povești (spoiler: nu e cu final fericit)
„Nu știe iarna să se îndure, de noi copacii fără pădure” – ce poezie tristă, dar cât adevăr crud ascunde. Dacă stai să te gândești, nu există imagine mai patetică, dar și mai comică în același timp, decât un copac singuratic, tremurând în bătaia vântului, în timp ce ceilalți se țin grămadă, la căldurică, în pădure. Cam așa sunt și oamenii – unii aleg să facă parte din turmă (că e comod să te adăpostești după spinarea altora), iar alții, din dorință, din ambiție sau pur și simplu dintr-un defect de fabricație, ies din rând și se trezesc brusc… copaci fără pădure.
Iar ironia supremă? Poți fi copac singuratic chiar și în mijlocul pădurii. Acolo unde ceilalți arbori te privesc cu invidie, dar și cu dorința arzătoare de a-ți mai rupe o cracă.
Oamenii-mediocri – mușchii de pe scoarța societății
Hai s-o spunem pe șleau: majoritatea oamenilor nu sunt nici stejari falnici, nici brazi eleganți, nici măcar sălcii plângătoare (care măcar au stil și dramatism). Cei mai mulți sunt niște boscheți pricăjiți, care-și fac veacul la umbra altora. Acești oameni-boscheți, acești indivizi insipizi, de duzină, nu gândesc, nu creează, nu inovează. Se adaptează la ce văd prin jur, ca un mușchi care se agață de un trunchi mai solid.
Îi recunoști ușor: sunt cei care repetă papagalicește ce-au auzit la televizor, cei care cred că dacă scriu un comentariu pe Facebook, au schimbat lumea, și cei care confundă „inteligența” cu abilitatea de a cita din „meme-uri” cu pisici.
Acești inși nu au inițiativă. Dacă le spui să sară, sar. Dacă le spui să tacă, tac. Dacă le spui să gândească… intră în panică, pentru că, ce să vezi, nu au acest software instalat.
Oamenii-muncitori – stejari cu crengi cocoșate de mândrie
A doua categorie? Oamenii muncitori, adică aceia care și-au pus pe frunte eticheta de „stâlpi ai societății”. Și ce stâlpi! Din ăia crăpați, de care atârni rufe la uscat. Ei sunt eternii mândri de faptul că „muncesc din greu” și că „se scoală la cinci dimineața”. Minunat, dar uite o veste șocantă: și cocoșul se scoală la cinci, și tot ce știe să facă e să cânte ca un disperat.
Acești oameni își clădesc viața pe două lucruri: salariul minim și mândria maximă. Le spui că există oameni care au reușit în viață citind cărți? Îți râd în față, pentru că la ei în sat cartea e bună doar să o pui sub piciorul mesei șchioape. Le explici că există frumusețe în simplitate? Ei preferă ornamente aurii, turnulețe kitsch și două tone de polistiren decorativ pe fațadă. Și, bineînțeles, un Logan tunat cu muzică la maximum – pentru că așa se afirmă un adevărat stejar urban.
Acești indivizi sunt, paradoxal, precum copacii fără pădure în mijlocul pădurii: urlă cât de importanți sunt, dar în realitate, dacă îi scoți din context, se ofilesc instant.
Aurul, manelele și turnulețele – coroana kitsch a pădurii sociale
Să nu uităm bijuteriile societății: oamenii care își atârnă la gât lanțuri mai grele decât sufletul lor și care cred că „valoarea” se măsoară în karate, nu în caracter. Acești oameni sunt veritabili copaci fără pădure: strălucesc țipător, dar rădăcinile lor sunt atât de superficiale, încât îi poate răsturna și un vânticel.
Îi vezi cum își fac vile cu turnulețe, inspirate din desenele animate cu prințese Disney, dar finisate cu gustul artistic al unui măcelar beat. Dacă îi întrebi de ce au nevoie de 15 camere, îți spun mândri: „să se vadă că avem”. Aici e tragedia: ei nu trăiesc pentru a locui, ci pentru a se expune. Sunt ca un copac îmbrăcat cu globuri de Crăciun tot anul – ridicol, dar convins că e atractiv.
Oamenii-cu-față-simpatica, dar spate-de-cuțitar
Mai există o categorie simpatică de copaci fără pădure: cei care te privesc în ochi, îți dau dreptate, îți zâmbesc… și apoi te bârfesc la primul colț. E o specie de liane sociale, care se agață de tine, te storc de energie și, când nu mai au ce suge, îți dau drumul cu un rânjet fals.
Aceștia sunt maeștrii înjunghiatului pe la spate. N-au curajul să-ți spună ceva în față, pentru că sunt prea ocupați să-și lustruie măștile. Dar în spate? Acolo devin gladiatori. De fapt, nu, nici măcar gladiatori – sunt mai degrabă niște hamsteri nervoși, care scot sunete acute și se cred lei.
Oamenii-copaci-falnici – singuri, ridiculizați, dar imposibil de dărâmat
Și ajungem la categoria rară: oamenii de valoare. Oamenii care citesc, care gândesc, care creează, care iubesc fără să ceară ceva în schimb. Oamenii care, ironic, ajung să fie cei mai singuri – adevărații copacii fără pădure.
Ei nu se laudă, nu strigă, nu-și pun etichete. Din acest motiv, nu sunt văzuți. Și pentru că nu sunt văzuți, nu sunt nici apreciați. Societatea îi ignoră, dar îi lovește cu aceeași iarnă grea care lovește toată pădurea. Diferența? Lor le este mai greu, pentru că fiind mai înalți, vântul îi izbește cu mai multă forță.
Și aici intervine comedia amară: oamenii de jos, acei copăcei invidioși, se bucură când falnicul se clatină. „Ha! Uite că și el suferă!”, își spun. Dar uită că, dacă acel copac cade, cade peste ei și îi strivește.
Iarna și războiul vieții
Viața, dragul meu cititor, nu e un anotimp cald cu păsărele ciripind. Viața e iarnă lungă, cu viscol, cu ger și cu troiene până la gât. Viața e un război continuu, unde fiecare zi e o bătălie. Uneori câștigi, alteori pierzi, dar dacă nu te doboară, te face mai… ce? Da, exact, mai „puternic”. O expresie pe care o repetăm ca niște papagali, de parcă ne-ar încălzi vreodată.
Pentru copacii fără pădure, iarna e grea la dublu. Nu au după cine să se ascundă. Nu există alt trunchi mai mare, care să le ferească crengile fragile. Ei sunt direct în bătaia vântului, direct în colții lupilor. Și ce e mai amuzant (sau mai tragic)? Tocmai ei, cei mai valoroși, au parte de cele mai multe furtuni.
Omul urât – dăunătorul pădurii
Ah, „omul urât”. Nu vorbesc de fizic (deși uneori se potrivește descrierea). Vorbesc de urâțenia interioară, de sufletul care miroase a benzină și a transpirație ieftină. Omul urât e acela care te urăște fără motiv, doar pentru că tu ești mai bun, mai curat, mai sensibil.
Omul urât știe că nu te poate ajunge, așa că încearcă să te tragă în jos. Exact ca o iederă bolnavă, care se urcă pe un copac sănătos și îl sufocă până îl omoară. Omul urât nu știe ce e frumusețea, dar știe sigur că trebuie s-o distrugă.
Și partea cea mai neagră? De multe ori reușește. Reușește să rănească, să taie, să sfâșie. Și nu pentru că ar fi puternic, ci pentru că omul frumos e prea delicat, prea gingaș, prea ocupat să creadă în bine.
Copacii fără pădure…
Dacă ar fi după mine, aș elimina omul urât din societate cu aceeași eficiență cu care se taie un copac bolnav. Dar, ce să vezi, societatea e ironică: te pedepsește dacă vrei să cureți pădurea. Așa că, în loc să scăpăm de dăunători, îi lăsăm să se înmulțească și să-și construiască vile cu turnulețe.
Dar, totuși, printre toate aceste ironii și peisaje oribile, rămâne o singură imagine: copacii fără pădure. Fie că sunt singuri pe câmp sau falnici între pitici, fie că sunt înalți și sensibili sau doar ridicoli și strălucitori în aur fals, ei sunt oglinda unei societăți bolnave.
Iar iarna? Iarna nu iartă pe nimeni. Nici pe boscheți, nici pe stejari, nici pe copacii fără pădure. Dar dacă vrei să râzi amar de toată această comedie, privește bine în jur. Și întreabă-te: tu ce fel de copac ești, ești un boschet sau unul dintre copacii fără pădure?