Eseu critic asupra sistemului de protecţie a copilului în România: între promisiune şi durere
NU AR TREBUI SA VEDEȚI ASTA! Nu pentru că ar fi interzis, ci pentru că vă va lăsa cu inima sfâșiată. Copilul în România își arată aici cea mai urâtă față, cea pe care ar prefera să o ascundă sub statistici și tăcere. Puteți închide pagina acum și să continuați cu viața voastră liniștită. Sau puteți privi și accepta că tăcerea voastră vă face complici. Dacă alegeți să priviți, să știți că nu veți mai putea spune niciodată ‘nu am știut’.
DA, REPET – Chiar nu ar trebui să vedeți asta! Vă va strica ziua, vă va înnegura gândurile și poate chiar vă va înfuria. Mai bine rămâneți în bula voastră de confort, unde poveștile au un final fericit și copiii sunt protejați. Doar că aici, în țara noastră, realitatea nu e un basm. Și copiii aceștia nu dispar doar pentru că ne ferim noi să îi vedem.
Măştile excepţionalismului şi nevoia de sinceritate
România, ca multe alte societăţi, iubeşte miturile. Unul dintre ele este mitul excepţionalismului – al poporului răbdător, eroic, generos, care ar suporta orice pentru a fi ,,ales” de istorie. Acest mit ascunde, printre altele, o rană nevindecată: felul în care societatea şi instituţiile au gestionat (sau nu) traumele copiilor lipsiţi de protecţie, în epoca comunistă şi după.
A vorbi deschis despre aceste traume nu înseamnă a distruge sentimentul de auto-apreciere, ci a construi pe un fundament mai solid: adevărul. Fără adevăr nu există reparare, nu există responsabilizare, ci doar repetarea greşelilor.
Copilul în România / Analiza sistemului actual: instituţii, cazuri, responsabilităţi
Mai jos, câteva puncte cheie care arată cât de fragil şi defectuos este sistemul de protecţie al copiilor în România în prezent, pe baza informaţiilor disponibile public.
1. Cazuri recente – abuzuri în centre de plasament
În Arad, un centru de plasament administrat de un ONG (comuna Frumușeni) s-a închis după ce au apărut acuzaţii de abuz fizic, emoțional și sexual asupra copiilor. Observator News
În Ialomița, centrul „Casa Alexandra” din Slobozia – copii legați cu sfoară; copii cu dizabilități, cu vârste de până la 9 ani, erau restricţionaţi fizic cu argumente medicale nefundamentate. stirileprotv.ro+1
În general, între 2020 și 2022 s-ar fi deschis 185 de dosare penale pentru abuzuri asupra copiilor din sistem (conform cercetărilor jurnaliştilor/documentărilor parlamentare). (Menţionat în introducerea ta – nu am găsit cifra exactă confirmată în sursele recent accesate, dar există multiple cazuri individuale.)
Aceste cazuri nu sunt ,,exceptii” izolate, ci semnale clare că sistemul de supraveghere, protecţie, reglementare și sancţionare este ineficient.
2. Instituţii responsabile – dar responsabile cu ce?
Mai multe instituţii sunt implicate, dar cu responsabilităţi adesea contradictorii, insuficient clar delimitate sau prost puse în practică.
DGASPC (Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului) – au rolul de îngrijire, supraveghere, plasament, dar deseori sunt prejudecate de lipsă de resurse, personal insuficient, proceduri netransparente. În cazul de la Arad, DGASPC s-a ocupat de ancheta internă. Observator News
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopţie (ANPDCA) – organism central, teoretic responsabil pentru standarde, controale, autorizaţii, inspecţie socială. Totuşi, conform Centrului de Resurse Juridice (CRJ), liderul ANPDCA (Rareș Petru Achiriloaie) a minimalizat situaţii semnalate, precizând că angajaţii centrelor ,,îşi fac datoria exemplar” înainte ca anchetele să se fi finalizat. crj.ro
Autorităţi locale, consilii judeţene – subfinanţare, lipsă de personal calificat, management deficitar. Rareori se cer şi se obţin responsabilităţi clare în execuţie.
Sănătate, Inspectoratele Şcolare, de multe ori sunt implicate tangential – când abuzul implică copii cu dizabilități sau când instituţiile sociale lucrează cu personal de sprijin – dar coordonarea este slabă.
Justiţie / Poliţie – se deschid dosare, dar deseori ciclul legal este lung, probele greu de strâns, victimele minore au traume, nu există suport psihologic adecvat, martorii ezită să depună mărturie.
3. Copilul în România / Probleme structurale şi culturale
Da, unele defecte țin de resurse, logistică, buget. Dar multe ţin de cultură socială, mentalitate colectivă, responsabilizare.
Lipsa de transparenţă și de informare: multe cazuri nu ajung în spaţiul public sau sunt minimalizate.
Frica de consecinţe: personalul instituţiilor sociale, angajaţii caselor de copii, directorii etc. sunt vulnerabili la sancţiuni profesionale dacă dezvăluie problemele și nu au garanţii de protecţie.
Lipsa unei politici coerente de prevenţie: statul pare să reacţioneze doar când scandalurile apar în presă sau ONG-uri. Nu are o strategie clară de monitorizare preventivă, formare, educaţie în familie, sprijin pentru părinţi.
Lipsa unui răspuns adecvat psihologic, social, medical pentru victime – trauma continuă, nu doar prin abuzul iniţial.
Indiferenţa socială: ,,nu e treaba mea”, ,,nu mă bag”, stigmatizare, rușine, tăcere – toate acestea permit perpetuarea abuzurilor.
4. Rezultatele în viaţa copiilor
Suferinţă fizică: leziuni, violenţe directe. Exemple: copii bătuți, legati, maltrataţi fizic. Observator News+2replicaonline.ro+2
Traume psihologice, emoţionale: sentiment de abandon, lipsă de siguranţă, stigmatizare, agresiuni sexuale.
Inadecvare în educaţie, integrare socială deficitară: instituţionalizarea afectează dezvoltarea socială şi cognitivă.
Lipsa de reparare: prea puţine condamnări, prea puţine sancţiuni consistente, prea puţin sprijin post-institutional.
Copilul în România / Critică acerbă: cine greşeşte, cine tace
Cuvinte dure merită rostite acolo unde ele se îndreaptă spre instituţiile, liderii şi societatea, care au puterea de a schimba, dar aleg să ignore.
Clasa politică: promisiunile electorale despre protecţie socială, familie sau copii sunt frecvent lipsite de conţinut real. Resursele alocate de ministrul Muncii sau de ministerele implicate sunt insuficiente, bugetele pentru centrele de protecţie sunt mici, controalele sunt rare sau doar declarative.
Conducerea instituţiilor sociale: directorii DGASPC-urilor, managerii centrelor de plasament, cei care fac licitaţii și angajări – unii dintre ei continuă să gestioneze instituţii într-un mod autoritar, netransparent, fără responsabilitate reală. Lipsă de reacţie atunci când apar semne de abuz sau când angajaţii fac abuzuri.
Autorităţi naţionale de control: ANPDCA, AJPIS, DSP etc. – rolurile lor prin lege ar trebui să fie de garant al standardelor. Dar deseori nu controlează eficient, nu publică raportul de inspecție sau minimalizează problemele. În cazul CRJ vs ANPDCA, reacţia conducerii centrale a fost de negare încă dinainte ca anchetele să fie complete. crj.ro
Societatea civilă și presa: fac mult din ce este necesar; totuşi, accesul la informaţie, mobilizarea civică, urmărirea responsabilităţii sunt încă în stadii incipiente. Presa semnalează, dar adesea cazurile se uită, nu duc la reforme, sau sunt „ținute aprinse” doar cât durează scandalul.
Cetăţenii / comunitatea: tăcere complice. Lipsa de interes, de indignare, sentimentul că ,,asta nu se întâmplă la mine”, frica de implicare. Această ,,normalizare” a abuzului face ca sistemul să se autoforţeze să continue perpetuând aceleaşi modele.
De ce mitul excepţionalismului ne face rău
Blochează auto-critica: dacă ne credem întotdeauna ,,mai buni”, nu vrem să vedem verigile defectuoase din lanţ – instituţiile, sistemul nostru – ceea ce împiedică reforma.
Ascunde vinovăţii colective: nu este doar vina unui director sau unui politruc, ci a întregii structuri – societate, stat, legislativ, administraţie, cultură – care nu a reuşit să protejeze copiii.
Întârzie compasiunea şi empatia: dacă realitatea abuzului este considerată ,,excepţională”, oamenii nu se mobilizează – nu pentru legislaţie, nu pentru sprijin, nu pentru bani, nu pentru schimbare.
Împiedică învăţarea istorică: fără conştientizarea traumei comuniste (restricţii demografice, instituţionalizare, abuz), nu avem bază pentru înţelegere şi protecţie adevărată în prezent.
Ce se poate cere / ce ar trebui făcut
Pentru ca România să iasă cu adevărat din acest ciclu al suferinţei şi complicităţii tăcute, aici sunt câteva direcţii urgente:
Transparenţă şi raportare publică riguroasă
Publicarea anuală, detaliată, pe judeţe, a tuturor anchetelor, plângerilor, dosarelor penale legate de abuzurile din centre, cu stadiul fiecărui caz în parte.
Un portal public al ANPDCA / DGASPC unde societatea civilă poate vedea ce instituţii nu respectă licenţierea, controalele etc.
Reforma controlului instituţional
Inspecţii periodice, inopinate, efectuate de instituţii independente, nu doar de ministerul de resort.
Sancţiuni clare: închiderea centrelor unde se înregistrează abuzuri, demiterea managerilor responsabili, răspundere penală.
Resurse adecvate
Fonduri suficiente pentru modernizarea centrelor, recrutarea personalului calificat, formarea continuă (psihologi, asistenţi sociali, educatori).
Bugete clare pentru prevenţie – sprijin pentru familii vulnerabile, pentru consiliere parentală etc.
Suport pentru victime
Acces garantat la servicii psihologice, de sănătate, educaţie, reintegrare socială, fără stigmatizare.
Protecţie pentru martori minori – spaţii securizate, confidenţialitate, sprijin legal.
Legislaţie clară și reforme parlamentare
Legi care să definească clar responsabilităţile, termene, sancţiuni.
Monitorizare legislativă cu implicarea ONG-urilor, societăţii civile, experţilor.
Reformarea sistemului de licenţiere şi acreditare a centrelor de plasament/tip familial.
Educaţie publică și schimb cultural
Campanii de informare: ce este abuzul, ce poate face un cetăţean/martor, cum se sesizează autorităţile, ce drepturi au copiii.
Formarea profesională obligatorie pentru angajaţii instituţiilor despre drepturile copilului, traume, psihologie, empatie.
Adevăr ca bază a demnităţii
Pentru România, momentul de a ne confrunta cu trecutul nu mai este unul opțional. Este necesar dacă vrem să fim cu adevărat o societate democratică, umană. Fără acceptarea realităţii – a suferinţelor, a complicităţii tăcute, a responsabilităţii – miturile frumoase rămân doar poveşti care doar consolidează suferinţa.
Trauma copiilor instituționalizați – abuzurile, neglijenţele, lipsa unei voci – este povara noastră colectivă. Nu ne putem pretinde ospitalieri, tari, demni, dacă nu ne asumăm durerea copiilor noştri și nu construim instituţii care să prevină, să protejeze şi să repare.