Cum ar fi dacă am lăsa deoparte credințele, demagogia și prostia…?
Cum ar fi dacă… religia și-ar lua o vacanță eternă?
„Cum ar fi dacă…”? Să înceapă jocul. Să ne imaginăm că într-o dimineaţă lumea s-a trezit şi-a zis: „Stop, destul cu dogmele, icoanele, rugăciunile, miturile despre care n-avem niciun fel de evidenţă reală. Hai să trăim ca nişte fiinţe perfect raţionale.”
La început, poate părea un vis frumos: fără războaie în numele unui zeu sau altuia. Fără cruci, steaguri cu semilună sau morții mă-sii. Fără „Cine nu e cu noi e contra lui Dumnezeu”. Fără reguli morale trasate de un text antic.
Dar apoi:
Cine mai transmitea ideile despre altruism, compasiune, sacrificiu? Religia a fost (şi încă mai este) un vehicul tradiţional pentru valorile sociale, chiar dacă ineficient, chiar dacă abuziv.
Dacă societatea ar dispărea de sub tutela religiei, oare s-ar elibera toţi cei „ţinuţi în frâu” de teama de păcat? Şi ar creşte rata criminalităţii? Este mit sau realitate? Statisticile zic: ţările cu ateism cotidian mai mare au, în unele cazuri, criminalitate mai scăzută. Dar asta nu exclude faptul că fanaticii religioşi au comis atrocităţi în numele credinţei.
Atunci, cum ar fi dacă… am elimina religia? Am corecta problema sau am deschide una şi mai mare?
Am ajunge într-o lume în care ceilalţi ar fi mai responsabili… sau mult mai… liberi. Libertate totală + responsabilitate minimă = haos garantat, dacă instinctele şi competiţia nu sunt ţinute sub control.
S-ar declanşa un soi de ,,urban-safari moral”: „Am voie să fac ce vreau”.
Bun, dar ce facem cu: ,,când vreau să căsăpesc pe alţii ca să ies eu câştigător?”
Pe de altă parte, dacă religia face mai mult rău decât bine, iar dovezile sunt zgomotoase în acest sens, atunci… cum ar fi dacă… ne-am salva singuri?
Cum ar fi dacă… am fi toţi genii cu diplome, cu o inteligenţă ridicată şi cu o decenţă socială?
Să spunem „cum ar fi dacă…” fiecare om ar avea o minte strălucită, o educaţie cu zero-defecte şi o decenţă socială de invidiat? Care scenariu? Utopie? Distopie? O combinaţie?
Visăm, dar, „cum ar fi dacă…” nimeni nu ar ignora pe nimeni, lingvişti, savanţi şi filosofi pe stradă, toată lumea discutând despre sensul existenţei în timp ce bea un ceai verde?
Dar:
Competitivitatea? Oamenii tot ar concura pentru poziţii, resurse, admiraţie. Inteligenţa nu-i blindează împotriva ego-ului, a dorinţei de a domina sau de a fi „primul”.
Instinctele animalice? Revin mereu: frica, furia, lăcomia, pofta, plăcerea, e doar un nivel mai rafinat, dar în esenţă acelaşi.
Prin urmare, cum ar fi dacă… toate aceste lucruri s-ar întâmpla? O societate de genii binevoitoare, sună ca un film sci-fi. Dar ar funcţiona? Sau am ajunge la o elită „genială” care, de plictiseală, creează o nouă formă de tiranie?
Cum ar fi dacă… nu ne-am lua libertatea prea în serios?
S-a întâmplat să-mi fie întreruptă liniştea de o discuţie care mi-a dat de gândit. Întrebarea a fost directă:
„Dom’le, pe dumneata nu te deranjează ăștia cu paradele lor pro-depravați…?”
Şi am răspuns, mai agitat decât voiam: „Mă deranjează şi-ăștia, dar nu mai mult decât clopotele bisericii/bocetele religioşilor/habotnicii care îmi cer să cred în ce ei cred, încalcând-mi libertatea.”
Asta m-a făcut să mă gândesc la „Cum ar fi dacă…”:
Dacă fiecare ar avea libertatea absolută să se exprime, să facă ce vrea, fără nicio restricţie morală sau socială?
Dacă minorităţile, grupurile non-convenţionale ar avea exact aceleaşi drepturi de ostentaţie, de manifestare, de discurs public?
Dacă majoritatea, formată adesea din proşti manipulaţi (da, îndrăznesc să spun asta) nu ar mai avea privilegiul de a decide ce e „normal” şi ce nu?
Rezultatul? O societate în care libertatea e exaltată şi asta e bine, până la limita în care devine libertinaj şi în care majoritatea nu mai are „puterea” sufocantă de a-şi impune normele. Însă pierzi stabilitatea socială, normele de convieţuire, consensul minimal.
Prin urmare: cum ar fi dacă… libertatea ar fi absoluta? Am fi mai fericiţi… sau mai singuri şi mai haotici?
Cum ar fi dacă… am trăi fără să mai întrebăm ,,De ce?”
Atunci când ne întrebăm „Cum ar fi dacă…?”, deseori explorăm ,,de ce e aşa?”. Dar dacă abandonăm întrebarea asta? Dacă am accepta că ,,aşa e” şi cu asta basta?
„De ce religia?” – „Pentru că aşa se face.”
„De ce competiţia?” – „Pentru că aşa e viaţa.”
„De ce libertatea nu mai merge mână în mână cu responsabilitatea?” – „Şi ce, ne plângem toată ziua?”
Rezultatul: o lume automată. Rutinară. Și posibil… tristă. Dincolo de ironie, o societate care încetează să pună întrebări riscă să piardă sensul.
Dar… cum ar fi dacă… ne-am scuti de întrebări? Am câştiga pacea interioară… dar la ce preţ?
Cum ar fi dacă… bunul simţ ar lua locul credinţelor, educaţiei, inteligenţei?
Să spunem că în loc de religie, în loc de diplome de cine ştie ce înălțimi intelectuale, societatea ar fi guvernată de bunul simț elementar: nu ucide pe alţii, nu jigni gratuit, vezi-ți de treaba ta, dă o mână de ajutor când poţi. Pare banal. Dar n-ai autonomia asta.
Cum ar fi dacă… tot ce avea greutatea asta de „relief moral” s-ar reduce la: fii decent, nu face rău, respectă.
Ar fi utopic? Sau exact ce ne lipseşte?
Dar de ce nu se întâmplă? Pentru că…
Bunul simţ nu cere diplome, nu susţine ideologii, nu creează elite;
Bunul simț nu face marketing;
Este banal, aşa că nimeni nu-l preţuieşte.
Astfel, cum ar fi dacă… am pune banalul la loc de cinste?
Cum ar fi dacă… răutatea ar fi doar o structură psihologică lipsită de justificare ,,sacră”?
Dacă ne gândim la crimă, violenţă, fanatismul religios sau ideologic – deseori acestea sunt prezentate ca fiind ,,în numele”… a ceva. Dar dacă am elimina legitimarea: „Eu am acest drept, că Dumnezeu/ideologia mi l-a dat?”
Cum ar fi dacă… răutatea ar exista pur şi simplu ca lipsă de empatie, ignorare, frică, competiţie, şi nu ca o ,,sfânta misiune”?
Am elimina jumătate din scuze. Şi atunci: ce am face cu cealaltă jumătate?
Cum ar fi dacă… majoritatea ar fi formată din „proşti utili”?
Am aruncat deja asta în discuţie: „Dacă eu ţi-aş spune că majoritatea e formată din proşti şi imbecili… statistic vorbind…?” Am zis-o şi mă ţin de ea.
Cum ar fi dacă… am accepta că majoritatea nu gândeşte profund, e manipulabilă, poartă pe umeri dogmele, habotniciile, patriotismele grosolane, prejudecăţile? Şi dacă am accepta asta, ce facem cu ea?
O ignorăm? Nu merge, majoritatea votează, decide, formează societatea.
O educăm? Suuuper… dar durează generatii.
O reinventăm ca pe-o nouă majoritate „iluminată”? Utopie.
Prin urmare: dacă majoritatea e, în esenţă, slabă la gândire critică, atunci societatea rămâne vulnerabilă. Cum ar fi dacă… am trata majoritatea nu ca pe un arhipelag etern de opinii de neclintit, ci ca pe o masă fluidă, schimbabilă?
Cum ar fi dacă… ne-am opri să ne mai batem capul degeaba?
Revenind, mă întrebam „cum ar fi dacă…?” Observam că îmi bat capul degeaba. Gândurile mele, altruist-critice, utopice, bunicele, s-ar putea să nu schimbe nimic.
Dar: dacă am accepta că anumite întrebări nu au răspuns (sau nu-l vom afla acum), şi am merge mai departe?
Cum ar fi dacă… am trăi cu întrebarea, dar fără anxietatea că trebuie musai să găsim răspunsul?
Poate că nu schimbăm lumea. Dar, dacă tot nu o schimbăm, măcar să fim relaxaţi în timp ce o contemplăm?
Cum ar fi dacă… totul ar rămâne „cum e”, dar noi ne-am schimba?
Prin urmare, „cum ar fi dacă…” nu e doar o întrebare despre lume, ci și despre noi. Nu putem controla religia, inteligenţa tuturor, majoritatea, răutatea. Dar ne putem controla reflecţia, atitudinea, decizia de a nu lăsa pe alţii să ne impună dogme, de a nu fi parte a maselor care nu obișnuiesc să gândească.
Cum ar fi dacă… am începe cu noi? Şi dacă lumea tot rămâne un haos, măcar am fi și noi în mijlocul lui, cu picioarele pe pământ, cu un zâmbet acid, spunând: „Şi ce dacă?”