Dan Petrescu reacționează previzibil după CFR Cluj – Braga 1-2: arbitraj, ghinion și o prestație care confirmă criza fotbalului românesc
Naționala scuzelor, campioana plânsului: epopeea CFR-ului și tragedia eternă a lui Dan Petrescu
România, țara în care fotbalul se joacă rar, dar scuzele se exersează zilnic. Când CFR Cluj a pierdut aseară cu Braga (scor 1-2), nu s-a pierdut doar un meci. S-a pierdut, pentru a mia oară, contactul cu realitatea, cu logica și, mai ales, cu ideea că poate (doar poate) vina pentru înfrângeri n-ar fi în totalitate a arbitrilor, a gazonului, a vremii, a Mercurului retrograd sau a faptului că mingea e rotundă.
Fotbalul românesc – o tragedie cu repetiție
CFR Cluj, echipă cu pretenții europene și realizări provinciale, a jucat fotbal aseară așa cum un bețiv încearcă să se urce pe bicicletă în sens invers pe autostradă. N-a fost neapărat o problemă de talent, că talent mai găsești, câte-un Fică, câte-un Sinyan, dar când tactica e „dă-i lui Camora și vezi tu ce iese”, e greu să-ți imaginezi un viitor în care echipa ajunge măcar până în faza grupelor fără o minune sau o reformă în UEFA.
Dan Petrescu – victima preferată a propriei echipe
Dan Petrescu, în rolul eternului cavaler al plânsului, a fost din nou la înălțime. Nu a dezamăgit. Conferința de presă post-meci a fost mai previzibilă decât un episod din „Las Fierbinți”: „N-am mai văzut așa ceva!”, „Arbitrul ăsta e dintr-o țară misterioasă, probabil din Atlantida”, „Ni s-a furat meciul”, „Am avut ghinion”, „Jucătorii mei sunt obosiți”, „Programul e criminal”. Nimic nou, doar aceeași casetă de scuze rulată până la epuizare.
Teoria conspirației marca Dan Petrescu
Este ceva aproape poetic în felul în care Petrescu face din înfrângeri un act de martiraj. În mintea lui, echipa a jucat perfect, dar universul a complotat. Braga n-a câștigat, ci a furat. A furat victoria, a furat șansele, a furat somnul lui Dan. Nicio înfrângere nu e sportivă, totul este un complot orchestrat de forțe oculte care vor să-l scoată pe CFR din Europa. Și ce dacă echipa portugheză a arătat coerență, disciplină, posesie și eficiență? Detalii! Important e că arbitrul nu s-a uitat la VAR ca Dan Petrescu să poată să-și justifice supărarea.
Realitatea dură a fotbalului românesc
Fotbalul românesc e într-o stare atât de jalnică încât până și expresia „ligă a doua europeană” e un compliment. Ne batem cu entuziasm pentru locul 154 în clasamentele coeficienților UEFA, dar ne batem doar la declarații. Pe teren suntem niște statui în trening, niște figuri fără ritm care cred că a face pressing înseamnă să strigi „HAI!” tare din minutul trei până la pauză.
CFR Cluj – statuie de carton în Europa League
În meciul cu Braga, CFR a arătat ca o echipă care dacă ar juca contra unui sac de box, tot ar cere penalty pentru fault în atac. Mingile au fost bătute departe, pasele haotice, tactica improvizație pură, și totuși discursul post-meci a fost același poem al victimizării. Dan Petrescu e omul care intră într-un restaurant, mănâncă tot, varsă vinul pe chelner și apoi cere să nu plătească nota pentru că „a fost un ambient ostil”.
Presa sportivă – portavocea scuzelor
Și presa sportivă autohtonă, complice, nu-l contrazice. Toți în cor: „E greu pentru CFR, arbitrajul a fost slab”. Da, poate că a fost slab. Dar slab a fost și pressingul. Slab a fost și ritmul. Slab a fost și modul în care Petrescu a făcut schimbări, adică prea târziu și prea puține. Când ai un lot obosit, îl rotești. Dar bursucul preferă să joace cu aceiași 13 oameni până le iese sânge din crampoane. Apoi se plânge că sunt obosiți. Surpriză!
Logica inversă a antrenorului Petrescu
Dacă Dan Petrescu ar fi comandant de armată, ar trimite aceeași escadrilă de patru oameni să cucerească o fortăreață, iar când toți ar muri în luptă, ar spune că a fost vina vremii sau a sabiei strâmbe. Logica? Ce-i aia?
Suporterii – victimele spectacolului grotesc
Fanii? Îi iubim, dar sunt complici. Mulți dintre ei preferă să urle împotriva arbitrilor decât să ceară un fotbal mai bun. Să fim sinceri: e mai ușor să dai vina pe oricine altcineva decât să accepți că echipa pe care o susții nu joacă nimic. Aseară, stadionul a văzut o echipă care mai degrabă părea că joacă în meciul de retragere al tuturor jucătorilor decât într-o competiție europeană.
Optimismul toxic al conducerii
Și apoi vine Ioan Varga, patronul, cu optimismul lui fermecător: „Dacă vom juca la fel în retur, avem șanse”. Asta e ca și cum ai spune „Dacă îmi crapă din nou motorul la Dacie în drum spre Germania, poate totuși ajung”. Nu, nu vei ajunge. Nici CFR nu va ajunge în grupe, dacă joacă „la fel”. Poate doar în grupe de terapie.
Dan Petrescu – patronul absolut al scuzei
În acest context, Dan Petrescu ar trebui decorat cu Ordinul Național al Scuzei Strategice. Omul nu pierde niciodată. El este „victima împrejurărilor”, un Sisif al fotbalului românesc, doar că în loc să împingă bolovanul pe munte, împinge vina în curtea altora, mereu și mereu. Dacă echipa sa ar fi învins Braga, ar fi fost „muncă, sacrificiu, caracter”. Cum a pierdut? „Arbitraj, ghinion, oboseală”. Mioritism modern, cu schemă de 4-2-3-1.
România fotbalistică – campioana autovictimizării
În final, ce e trist în toată povestea asta e că nu e doar despre CFR Cluj. Este despre întreaga cultură a fotbalului românesc, despre cum ne-am obișnuit să fim mediocri cu scuze excelente. Și până când cineva nu va avea curajul să spună „Nu, domnule Petrescu, n-a fost arbitrajul de vină. Ați jucat prost!”, vom continua să pierdem. Nu meciuri. Ci ani.
Dan Petrescu, omul care n-a pierdut niciodată pe bune
Dan Petrescu este, în fotbalul românesc, echivalentul unui detectiv care investighează o crimă și concluzionează, de fiecare dată, că victima s-a sinucis de ciudă că adversarii au avut mai mult noroc. Dacă nu ar fi antrenor, ar fi fost un excelent scenarist de telenovele polițiste, în care fiecare meci pierdut este o tragedie greacă, fiecare fluier al arbitrului este o insultă personală, iar fiecare fault neacordat e dovada unui pact intergalactic împotriva lui.
Când Dan Petrescu se trezește dimineața, probabil își înjură perna că l-a făcut să viseze urât, iar când își bea cafeaua, acuză ceainicul că a fiert prea lent din cauza unui arbitru danez. Dacă într-o zi plouă, e clar că vremea a fost programată să-i înmoaie gazonul. Dacă bate soarele, se plânge că jucătorii au fost orbiți în mod strategic, ca în miturile despre Perseu.
Într-o altă viață, Dan Petrescu ar fi fost profet. Dar nu unul care aduce speranță, ci unul care prezice catastrofe, și care, atunci când ele nu se întâmplă, se supără că nu i-a fost validată viziunea. În vestiar, probabil intră cu o listă de scuze pregătită dinainte de fluierul de start, ca un magician al lamentației.
Dacă ar fi campionat mondial de justificări, România ar fi campioană mondială cu Dan Petrescu căpitan. Și-ar da singur trofeul, ar protesta că nu e destul de greu și ar cere rejucarea finalei pentru că cineva a respirat greșit în minutul 43.
Cum s-ar zice, Dan Petrescu nu este doar un antrenor. Este un fenomen meteorologic. Vine, plouă cu scuze, tună cu nemulțumiri, fulgeră pe arbitri și apoi se lasă o ceață de confuzie tactică. Și totuși, în ciuda norilor, el rămâne mereu… soarele propriei teorii despre conspirația universală împotriva lui.
P.S.: Dacă Dan Petrescu citește acest text, să nu-și facă griji. Nu e vina lui. E vina tastaturii. Și a vremii. Și a arbitrului. Și a… păsărilor migratoare. Și dacă e să plece, să plece în stilul lui clasic: cu un contract gras, o conferință de presă în care plânge că n-a fost apreciat, și cu o hartă a Europei în care fiecare țară e potențial suspectă de conspirație.
Ție cum ți-a părut meciul de aseară?
Spune-mi în comentarii impresia ta!
