Numele monedei noastre naționale, leul (RON), nu provine dintr-o conexiune directă cu fauna locală, ci este un ecou lingvistic și comercial al Europei secolului al XVII-lea. Este povestea modului în care o imagine simplă, gravată pe o monedă străină, a supraviețuit ca simbol al valorii și, în cele din urmă, a devenit un semn de suveranitate națională.
Originea: talerele cu leu (Löwenthaler)
Răspunsul stă în circulația intensă a monedelor europene în Țările Române, crucială pentru comerțul regional:
Secolul al XVII-lea: Prin Țara Românească și Moldova circulau masiv taleri olandezi, cunoscuți sub numele de Löwenthaler (taleri cu leu).
Imaginea contabila: Pe reversul acestor monede era ștanțat un leu rampant (stând în două labe).
Simplificarea populară: Comercianții și oamenii de rând nu foloseau denumirea germană complexă, ci se refereau la monedă simplu: „lei”. Numele a prins rădăcini imediat, fiind mai ușor de reținut decât denumirea oficială.
Notă de context: Nu este întâmplător faptul că și moneda bulgară se numește lev/leva – același animal, aceeași rădăcină etimologică, preluată din aceleași talere olandeze care circulau intens în Balcani.
Leul: unitatea de socoteală imaginară
Chiar și după ce Löwenthaler-ul a dispărut din uz, termenul de „leu” a rămas în vocabularul popular ca o unitate de socoteală imaginară. Într-o epocă marcată de o mare varietate de monede (turcești, austriece, rusești) și de instabilitate politică, ,,leul” oferea un reper stabil pentru a estima și compara prețurile.
Drumul către suveranitate monetară
Transformarea leului din simplu cuvânt în monedă națională a fost un proces lung și sinuos, marcat de lupta pentru autonomie față de Imperiul Otoman:
1. Unitatea teoretică (1835)
Țara Românească: Pe 16 septembrie 1835, domnitorul Alexandru Ghica a încercat să formalizeze utilizarea monedei, consfințind „leul” ca unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale, în încercarea de a ordona haosul monetar.
Eșecul Politic: În Moldova, inițiativa a fost respinsă de Înalta Poartă, care nu permitea o autonomie monetară atât de mare unui stat vasal.
2. Înființarea oficială (1867)
Adevărata naștere a monedei naționale a venit după Unirea Principatelor:
Tentativa Cuza: Alexandru Ioan Cuza a încercat, fără succes imediat, să emită moneda națională.
Actul final (22 Aprilie 1867): Abia în 1867, sub domnia lui Carol I, statul român a reușit să fixeze oficial moneda: Leul.
Sistemul: Leul a fost adoptat ca monedă bimetalică (ancorată în argint și aur).
Diviziunea: A fost împărțit în 100 de bani (termen care înseamnă generic ,,bani” în limba română).
Paritatea: S-a stabilit paritatea de 1 leu = 1 franc francez, prin aderarea la Uniunea Monetară Latină. Acesta a fost un gest important de ancorare a economiei românești la standardele europene.
Primele emisiuni cu chipul regelui Carol I au reprezentat dovada fizică, pe metal, a faptului că noul stat își asuma o identitate monetară proprie și, implicit, un simbol ferm al suveranității sale.
Numele rămâne, valoarea evoluează
Paradoxul : moneda românească poartă numele unui animal (leul) pe care nu l-am avut niciodată în sălbăticie.
„Leul” românesc este un excelent exemplu al modului în care un nume popular, născut dintr-o referință vizuală străină, a supraviețuit schimbărilor geopolitice și economice pentru a deveni, în cele din urmă, simbolul concret al independenței și al capacității unei națiuni de a-și cântări singură viitorul.