Misterul etern de pe cer și pista Otopeni: românii aplaudă aterizarea ca la nuntă, botez și pomana porcului. O investigație absurd de serioasă
Am coborât la Otopeni, aeroportul internațional care miroase simultan a cafea scumpă, covrig reîncălzit și parfumuri duty-free expirate. Avionul a aterizat, s-a zdruncinat ca o Dacia 1310 cu portbagajul plin de pepeni și, în momentul în care roțile au pupat pista, tot avionul a izbucnit în aplauze. Nu două palme stinghere, nu un oftat discret de ușurare, ci un delir colectiv, o orchestră de palme transpirate, acompaniată de câteva chiote de bucurie provincială. Românii aplaudă aterizarea cu o pasiune de parcă s-ar fi terminat războiul.
Aplauzele nu erau pentru Mozart. Erau pentru faptul că un avion de 70 de milioane de dolari și un pilot antrenat ani de zile au reușit să facă fix ce scrie în fișa postului: să pună o bucată de metal pe pista de aterizare, în loc să o împrăștie prin câmpurile din jurul Bucureștiului, așa cum probabil s-ar aștepta românii prăpăstioși care aplaudă aterizarea.
Înarmat cu sarcasm și cu un reportofon care miroase a alcool sanitar, am pornit să-i întreb pe pasagerii români de ce au aplaudat aterizarea. Și am găsit răspunsuri care pot rivaliza cu manualul de psihologie absurdă.
De ce romănii aplaudă aterizarea?
Făcând slalom printre pasagerii români care se îmbulzeau spre nicăieri, călcându-se-n picioare, grăbindu-se să facă nimic, i-am intrebat pe câțiva dintre ei, absolut la întamplare: De ce românii aplaudă aterizarea?
Iată câteva dintre răspunsurile pe care le-am primit!
1. Gogu Pârțag, pensionar cu pălărie de paie: De ce am aplaudat? Păi, dom’le, să nu creadă pilotul că muncim degeaba. Dacă nu-l încurajezi, data viitoare poate se supără și aterizează în Bulgaria. Eu aplaud și la RATB când reușește șoferul să nu ia un stâlp. Să nu se demotiveze oamenii, că altfel ne prăbușim toți în depresie, dom’le. Dumneata de ce crezi că românii aplaudă aterizarea, de proști? Nu, de proști, dom’le, nu de proști, că nu suntem proști cu toții…
2. Florica Trăsnea, contabilă și pasageră cu valiză roz cu buline: Românii aplaudă aterizarea pentru că e singurul moment în care simțim că s-a terminat ceva cu bine. În rest, la ANAF, la doctor sau la ghișeu nu se termină nimic niciodată. Am aplaudat și pentru că n-am avut greață. Am mai încercat și să fluier, dar stewardesa s-a uitat urât. Cred că era geloasă.
3. Costică Bâzdâc, profesor de fizică ratat: E simplu. Avionul e ca viața. Pleci sus, plin de speranțe, te mai zguduie câte un nor, și dacă la final nu te faci praf, merită o bătaie de palme. Eu mai aplaud și când mă trezesc dimineața fără să fi murit în somn. Aplaud, dom’le, aplaud pentru existență! Am încercat să propun asta și la liceu, să aplaudăm fiecare oră de fizică în care nu explodează nimic prin laborator, dar n-au fost de acord și a explodat laboratorul. De atunci, eu aplaud orice.
4. Mărioara Fâț, vânzătoare de shaorma: Eu am aplaudat că altfel nu mă simt vie. E ca la concert. Pilotul e ca un DJ care dă drumul la pistă, doar că dacă greșește, nu mai există afterparty. Și-apoi, dacă nu bat din palme, nu pot să pun story pe Instagram. Ce, să creadă lumea că am fost în avion ca o anonimă? Nu, frate, eu am bătut din palme, am dat și cu ,,yeeei”, să se știe, să se audă c-am aterizat eu. Altfel, dacă nu mă vede nimeni, nu mă aude nimeni, parcă degeaba am aterizat…
5. Tănase Muci, muncitor în construcții, ajutor de salahor, „pă comunitate”: Am aplaudat ca să mă dezmorțesc. Stăteam între două doamne cu genți de rafie, eram ca-ntr-un sandviș. Dacă nu aplaudam, îmi amorțea mâna și trebuia să mi-o tai. Plus că poate ne dă reducere la bilete dacă facem gălăgie. Eu mereu aplaud la avion, și când pleacă, și când aterizează, și când trece prin turbulențe, că poate îl sperii pe dracu’ și nu cade. Dumnezeu bunuțul ne apără și ne păzește, se știe, e barosan de barosan, pupa-i-aș p**a lui și el pe-a mea, Doamneee!
6. Nuți Curmare, hair stylist aspirant: Românii aplaudă aterizarea fiindcă sunt traumatizați colectiv. Avionul e ca viața de la noi: nu știi niciodată dacă ajungi la destinație sau dacă faci escală forțată la morgă. Aplauzele sunt un fel de terapie de grup. Sincer, mi se pare sexy să aplaud la pilot. Poate se uită și el pe cameră și zice: „Uite-o pe aia cu unghiile roșii, aplauda pentru mine!”, gen, știi? Apoi, mai știi, poate mă ia pe mine la hotel, nu pe urăta aia de însoțitoare de zbor… Eu trăiesc pentru atenție, nu pentru oxigen, gen.
7. Gheorghe Blegu, șomer profesionist, conspiraționist amator: Eu n-am aplaudat pentru pilot, am aplaudat pentru mine. Am supraviețuit încă o dată capitalismului aerian. Ăștia pun avioanele să cadă ca să facă rating la știri, eu am scăpat. Merit aplauze. Dacă aplaudăm la fotbal pentru 11 bărbați care aleargă după o minge, de ce să nu aplaudăm că n-am devenit scafandri neautorizați? Joac-o p’asta!
8. Didina Flocea, fostă activistă PCR: Românii aplaudă aterizarea pentru că așa e în firea noastră. Aplaudam și la Ceaușescu, aplaudăm și la Boeing. E reflex național. Eu cred că ar trebui să facem legi: cine nu aplaudă la aterizare să plătească amendă. Că altfel se pierde tradiția. Și fără tradiție, ce mai suntem noi? Un popor cu telefon și card bancar, dar fără palme roșii. Se poate așa ceva…
9. Nicuță Gălbenuș, poet ratat: De ce românii aplaudă aterizarea? Nu știu. Eu am aplaudat fiindcă mă inspiră. Sunetul palmelor care izbesc aerul e ca un vers nerimat, ca un plâns în tramvai. Aplauzele la aterizare sunt singura poezie pe care o mai scriem împreună. Și poate, cine știe, dacă batem suficient din palme, se trezește Dumnezeu și ne face piste mai lungi sau ne f**e-n gură, cine știe…
10. Romică Mirobolant, instalator de centrale: Am aplaudat că altfel îmi scapă cheful de viață. Eu aplaud și când termin un sifon fără să-l vărs. Dacă nu aplaud, simt că munca mea e în zadar. Și-apoi, poate pilotul are target: dacă nu ia aplauze, nu primește primă. Eu sunt solidar, dom’le. Am bătut din palme pentru salariul omului. Poate își ia și el o bere din banii ăia. De ce românii aplaudă aterizarea? Nu șiu, dom’le, că eu nu-s de aici…
De ce românii aplaudă aterizarea?
După aceste răspunsuri și 347 de priviri suspecte din partea poliției de frontieră, am ajuns la o concluzie dureros de clară: românii aplaudă aterizarea pentru că sunt un popor care aplaudă supraviețuirea, nu performanța. Nu aplaudă pilotul, aplaudă faptul că n-au murit. Nu aplaudă profesionalismul, ci norocul că avionul n-a făcut „țup” într-un lan de porumb.
La Otopeni, am înțeles că aplauzele nu sunt un gest de recunoștință, ci un exorcism colectiv. Un fel de a spune: „Uite, am scăpat și de data asta!”. Românii aplaudă aterizarea ca și cum și-ar bate singuri obrazul existenței.
În timp ce ieșeam din aeroport, mi-am spus: dacă mâine se inventează teleportarea, românii vor aplauda și atunci când ajung întregi în sufragerie. Românii aplaudă că supraviețuiesc, probabil că nici nu merită mai mult.