Sistemul educațional modern se presupune că ar trebui să fie pepiniera gândirii libere și a curiozității. Cu toate acestea, privind cu un ochi sceptic la fundamentele sale, descoperim o mașinărie concepută inițial nu pentru a dezvolta genii, ci pentru a produce piese interschimbabile, perfect adaptate ritmului industrial.
Un om nou pentru o lume nouă
Înainte de industrializare, oamenii învățau din viață, din familie, din meșteșug, trăind într-un ritm uman organic, în contact cu natura. Odată cu apariția fabricilor, lumea a devenit incomodă. Pentru a menține sistemul industrial, era nevoie de un alt tip de om: unul care știe să vină la timp, să stea nemișcat, să execute ordine. Era nevoie de un angajat productiv și eficient, a cărui muncă să producă bani.
Școala modernă s-a născut nu din iubire pentru educație, ci din necesitatea de a antrena acești angajați. Clasele au fost gândite ca niște fabrici în miniatură. Bănci aliniate, un clopoțel care anunță tura următoare, lumini fluorescente înlocuind lumina naturală. Un sistem de notare menit să premieze conformarea, nu gândirea liberă. Curiozitatea a fost înlocuită cu frica de greșeală, iar libertatea cu permisiunea.
Acest model, menit să producă ființe supuse și standardizate, a fost finanțat și susținut în mare parte de familia Rockefeller. Aceeași familie care, în urmă cu aproximativ o sută de ani, a preluat controlul asupra sistemului medical, transformând medicina holistică de altădată într-o industrie chimică profitabilă. Ei au înțeles un adevăr simplu: dacă controlezi cum se educă și cum se tratează oamenii, controlezi tot.
Supunerea totală în 2025: cererea de a merge la toaletă
În ciuda tuturor discuțiilor despre inovație și educație digitală, în anul 2025, esența acestei fabrici de supunere persistă, vizibilă în cele mai simple acte. Copilul care întreabă prea mult devine obraznic. Cel care are un alt ritm devine problematic. Iar cel mai elocvent exemplu de devalorizare a autonomiei este necesitatea de a cere voie să mergi la toaletă în timpul orei.
A cere permisiunea de a-ți îndeplini o funcție biologică fundamentală nu este disciplină. Este supunere impusă. Aceasta normalizează ideea că autoritatea (reprezentată de profesor) are control total asupra corpului tău și a timpului tău, chiar și în fața unei nevoi fiziologice. Se învață subtil că trebuie să ceară voie să vorbească sau să-și urmeze nevoile.
Această regulă banală, transmisă din generație în generație, pregătește inconștient viitorul angajat. Ea cultivă omul care va accepta să stea nemișcat, să execute ordine și să își suprime nevoile personale pentru a fi productiv, așteptând ca un clopoțel sau un șef să-i dicteze când îi este permis să se miște, să se hrănească sau să se ușureze.
Ne supunem sau gândim?
Din ființe vii și curioase, ajungem să fim produse standardizate ale aceluiași sistem. Modelul nu s-a schimbat, ci doar s-a lustruit. Poate că este timpul să ne întrebăm ce învățăm cu adevărat în școală: cum să gândim sau cum să ne supunem?
Înlăturarea unui astfel de control nejustificat ar fi un prim pas simbolic pentru a ne asigura că școala viitorului cultivă cetățeni autonomi, conștienți de propriul ritm, și nu doar angajați docili, care cer voie pentru cele mai intime și naturale funcții ale vieții.