De la Colectiv la catedrale, drumul e pavat cu ipocrizie sfințită
Au trecut zece ani de la noaptea în care Bucureștiul a ars.
Într-un club numit Colectiv — ironic, nu? — s-au prăpădit zeci de tineri. Nu pentru că ar fi sfidat divinitatea, cum aveau să spună unii, ci pentru că sfidarea legii devenise, deja, sport național.
Flăcările au luminat, preț de câteva minute, o țară întreagă. Apoi s-au stins, lăsând în urmă cenușa obișnuinței. Într-o săptămână, politicienii s-au întors la chermeze, preoții la tămâie, iar poporul la butonarea telecomenzii.
Politicienii – apostolii nimicului
De zece ani, aceiași oameni care și-au făcut selfie la mormântul Colectivului ne explică, cu glas tremurat, că „lecțiile au fost învățate”. Da, desigur. Lecția numărul unu: când e scandal, te retragi strategic; când lumea uită, revii cu un nou partid, o nouă campanie și, eventual, un nou doctorat plagiat.
Această clasă politică – eufemism pentru o combinație între lăcomie și autoparodie – s-a izolat complet de realitate. Trăiește într-un univers paralel, protejat de girofaruri, garduri și coloană oficială.
Noi, muritorii, traversăm pe roșu; ei, prin viață.
BOR – între aurul veșmintelor și rugina conștiinței
Cât despre Biserica Ortodoxă Română, nu poți spune că a lipsit din peisaj. Dimpotrivă. A fost acolo — ca un spectator confortabil, în loja VIP a tragediei.
După Colectiv, s-a vorbit despre rugăciune, dar nu și despre empatie; despre păcat, dar nu și despre compasiune.
Patriarhul a rămas în Mercedesul cu scaune încălzite, căci, vorba aceea, și sufletul are nevoie de confort termic. Clopotele n-au bătut, dar cardurile au funcționat ireproșabil.
Și când lumea a îndrăznit să întrebe unde este smerenia, a primit, drept răspuns, o slujbă. Cu taxă, bineînțeles.
Astăzi, Biserica e cea mai rentabilă afacere a României. O corporație cu filiale în fiecare cartier, un sistem fiscal paralel, o firmă de consultanță spirituală neimpozitată.
Slujba devine, treptat, un serviciu cu bon fiscal imaginar, iar iubirea aproapelui – un pachet promoțional valabil doar de Paște.
Dușmanii preferați: homosexualii, rockul și realitatea
Pentru a-și păstra credincioșii în orbire confortabilă, BOR și-a construit, de-a lungul timpului, o galerie de inamici: de la diavolul comunist, la homosexualul apocaliptic și rockerul blasfemiator.
E o listă elastică, mereu actualizată, ca o rubrică de breaking news divin.
Coaliția pentru Familie a fost, în fond, o încercare de a salva patria de la un pericol imaginar — o cruciadă a prejudecății în numele „valorilor tradiționale”, de un conservatorism care flirtează periculos cu fascinația fascistă.
Într-o țară în care oamenii mor în spitale fără dezinfectanți, BOR ne avertizează, cu glas grav, că adevăratul rău e… iubirea între doi oameni.
„Corupția ucide”, dar evlavia facturată supraviețuiește
Cei care au strigat în stradă după Colectiv au crezut, naiv, că sistemul va fi zdruncinat.
Dar sistemul nu se zdruncină — el are fundație betonată cu indiferență.
În loc de reformă, am primit retorică. În loc de solidaritate, spectacol mediatic.
Iar în timp ce spitalele ardeau din nou, Biserica ridica noi catedrale „pentru mântuirea neamului”.
Nu se construiesc școli, nu se ridică spitale, dar se montează clopote. Pentru că, probabil, zgomotul lor acoperă mai ușor urletul realității.
Sfințenia statistică
De zece ani tot auzim că „lumina sfântă” vine miraculos, fix la aceeași oră, în fiecare Paște ortodox. Poate e un miracol logistic, poate o reușită a departamentului de PR divin.
Dar o întrebare persistă: de ce lumina se aprinde mereu acolo unde nu luminează nimic?
Și dacă tot vorbim despre întrebări, ar fi câteva legitime:
Când va fi impozitată Biserica, acest stat în stat?
Când va condamna oficial abuzurile din sânul propriei ierarhii?
Și, mai ales, când va învăța că smerenia nu se poartă pe sub sutană ca o insignă, ci se practică?
Poporul – eternul pelerin la moaște
În fiecare an, mii de oameni stau la cozi kilometrice să atingă oase sfinte. E mai simplu să pupi moaște decât să ridici vocea.
Căci pentru cele „sfinte” e suficientă supunerea; pentru cele „lumești” ar fi nevoie de curaj.
Dar curajul e riscant, iar tămâia e liniștitoare.
Așa că România merge înainte. Cu popi bogați, politicieni imaculați (în declarații) și credincioși convinși că democrația e un păcat occidental.
Zece ani după Colectiv și totul arde la fel: doar flăcările s-au mutat din club în conștiință
La scurt timp după tragedia de la Colectiv, au apărut voci publice (inclusiv unele din zona mistică și media) care au afirmat că victimele „și-au meritat soarta” pentru că „au atras forțele răului”.
Acest tip de gândire superstițioasă, amestec de prostie, ură și pseudo-spiritualitate, nu doar că nu a dispărut, ci s-a amplificat.
Aceiași oameni care jubilau la moartea „sataniștilor” din club au devenit ulterior antivacciniști, conspiraționiști și promotori ai ideilor antiraționale.
În ultimul deceniu, intoleranța și prostia organizată au primit platforme și reprezentare politică — partide, influenceri, televiziuni.
În paralel, Biserica și-a ridicat propriul „club” monumental (Catedrala Mântuirii Neamului), simbol al megalomaniei și ipocriziei spirituale.
Teoriile conspiraționiste legate de Colectiv (cum că incendiul ar fi fost planificat politic) sunt la fel de absurde ca și cele recente — reflex al unei culturi care preferă fantezia paranoică în locul realității.
Concluzie: România nu s-a vindecat, ci s-a degradat moral; prostia s-a instituționalizat și s-a multiplicat mediatic.