În perioada comunistă, România era oficial „fără Dumnezeu” — și, paradoxal, atunci avea cei mai lucizi oameni de știință, cei mai serioși profesori și cei mai competenți ingineri. Toți acești intelectuali, de la chirurgi la matematicieni, erau atei nu pentru că le-o cerea Partidul, ci pentru că își construiseră credința pe rațiune, pe cunoaștere, pe adevăr verificabil. Credeau în fizică, nu în horoscop; în anatomie, nu în „dezlegări”; în formule, nu în acatiste.
După Revoluție însă, s-a petrecut un miracol demn de o Evanghelie contemporană: între 1989 și 1999, aproape toți acești atei convinși s-au transformat brusc în creștini practicanți, colecționari de icoane și consumatori de astrologie de tip televizat. Medicii au început să creadă în bioenergie, profesorii în numerologie, iar inginerii – în „vibrații cosmice”. Ceea ce fusese cândva un popor rațional, format din oameni ai științei și ai meseriei, s-a convertit colectiv la un sincretism straniu de misticism, ortodoxism și pseudoștiință.
Să fie religia, deci, o formă nouă de supraviețuire? O modă a disperării, o haină a neputinței, un refugiu psihologic într-o lume care a pierdut orice formă de control? Poate că, după prăbușirea ideologiei comuniste, românul a simțit nevoia unei alte dogme — una care să-i ofere nu libertate, ci iluzia sensului.
Așa se explică, poate, de ce România postcomunistă a ajuns să concureze Coreea de Nord nu prin rachete, ci prin turle aurite.
De ce țara cu cei mai mulți doctori în teologie are și cele mai proaste spitale?
Și de ce acolo unde lipsește apa potabilă, găsim mereu apă sfințită?
Aceasta este România paradoxurilor divine — țara unde credința a luat locul rațiunii, iar miracolul conviețuiește pașnic cu groapa din asfalt, țara în care credința mută munții, dar nu și craterele din asfalt. Țara unde fiecare sat are o biserică, dar niciun drum care să ducă decent până la ea. Țara unde Dumnezeu e omniprezent, dar canalizarea e opțională.
Avem, cu mândrie sfântă, cele mai multe superlative bisericești pe metru pătrat din emisfera ortodoxă.
- Cea mai mare catedrală ortodoxă din lume – bifat.
- Cel mai mare clopot funcțional – bate și când plouă, și când curge acoperișul spitalului județean.
- Cea mai înaltă biserică – ca să se vadă mai bine de la Bruxelles când cerem fonduri europene.
- Cea mai mare catapeteasmă, cel mai mare iconostas sculptat manual, cele mai multe vitralii, mozaicuri, lumânări aurite și, probabil, cea mai scumpă factură la tămâie din Uniunea Europeană. Ne lipsește doar Catedrala Teleportării – să ajungem mai repede la serviciu prin rugăciune, că pe autostrăzi nu se poate.
- Cea mai proastă infrastructură rutieră din UE – pentru că gropile sunt testul credinței în suspensia mașinii.
Dar, paradoxal, toate aceste minuni coexistă într-un pachet național de tip „promoție la absurd”:
- Cea mai mare mortalitate infantilă – dar și cele mai multe botezuri.
- Cea mai ridicată incidență a SIDA la copii – că medicina n-are sponsorizare de la Patriarhie.
- Cele mai multe decese prin boli cardiovasculare – semn că inimile românilor bat prea tare pentru neam și credință.
- Cele mai multe școli fără apă curentă – dar cu aghiazmă la intrare.
- Cele mai proaste spitale – dar cu icoane în fiecare salon.
- Cea mai slabă digitalizare – dar cu rugăciuni transmise live pe Facebook.
- Cea mai mare implicare a Bisericii în politică – și invers, că doar împărțirea luminii și a bugetelor se face la comun.
- Cele mai nesimțite pensii speciale – poate pentru că răsplata cerească nu vine suficient de repede.
- Și, desigur, cea mai mare încredere în horoscop, acatiste, vrăjitoare și „dezlegări” – pentru că în țara unde fizica e opțională, dar mirul e obligatoriu, logica a emigrat de mult.
Pe fundal, aceeași influență răsăriteană discretă ca o tancuriadă: cea mai profundă intoxicare cu propaganda Moscovei, cea mai extinsă rețea de benzinării rusești și cea mai senină indiferență față de faptul că aurul nostru liturgic are filon de la Est.
Și-atunci, te întrebi, cu un zâmbet amar: care e, în esență, diferența între România și Coreea de Nord?
Ei construiesc rachete, noi construim turle. Ei fac parade militare, noi facem procesiuni.
Ei se închină dictatorului salvator, noi preotului salvator.
În ambele cazuri, poporul e ținut în frică, supunere și ritual.
Numai că, la noi, nu se strigă „Trăiască Partidul!”, ci „Doamne-ajută!” – și efectul e același: liniște, obediență și o amânare perpetuă a trezirii.
Poate că, într-o zi, vom reuși să ridicăm și Catedrala Autostrăzilor, să sfințim un Spital al Mântuirii Neamului, sau măcar să punem un icoanometru la intrarea în ministere, să vedem dacă rugăciunea ține loc de competență.
Până atunci, mergem pe drumul cel drept… direct către prăpastie. Dar cu crucea-n frunte, cum e tradiția.