Despre dublă discriminare, ipocrizie, televiziuni, sfinți mediatici și națiunea care iubește scandalul mai mult decât adevărul
Dublă discriminare: opera comică a prostiei românești
Într-o țară unde fiecare talk-show e o înmormântare a bunului-simț transmisă în direct, era doar o chestiune de timp până când conceptul de dublă discriminare să devină sport național.
Românul modern, înarmat cu o tastatură, o cruce și o opinie nefondată, a descoperit metoda perfectă de a urî simultan și fără logică. Așa am ajuns să discriminăm în cercuri concentrice, până când ne dispare rațiunea, iar rămășițele se bat între ele pentru like-uri.
Totul a pornit, ca de obicei, de la un spectacol de televiziune care promitea cultură, dar a livrat rating. În prim-plan — un artist care, prin simplul fapt că există, a reușit performanța de a provoca simultan două tabere ireconciliabile: progresiștii cu suflet de influencer și conservatorii cu icoane în portofel.
Primii l-au ridicat în slăvi, ceilalți l-au coborât în iad.
Și uite-așa, fără să vrea, omul a devenit primul caz clinic de dublă discriminare transmisă în direct pe tembeliziune.
Progresismul cu sclipici și conservatorismul cu tămâie
Pe de o parte, avem „progresiștii”, autoproclamați gardieni ai toleranței — acei oameni care au învățat empatia din tutoriale de pe YouTube și o aplică doar când e trending. Ei discriminează pozitiv: oferă premii, flori, like-uri și aplauze din milă, nu din apreciere.
E o dragoste cu termen de valabilitate: ține până la următorul scandal.
Pe de altă parte, stau conservatorii, acei apărători ai „valorilor neamului”, care confundă tradiția cu intoleranța și cred că Dumnezeu a scris Constituția. Ei discriminează negativ, dar cu pasiune.
Pentru ei, dublă discriminare e o formă de echilibru cosmic: „Dacă-l laudă progresiștii, clar e de la diavol!”
Rezultatul? O societate care se ceartă nu pentru idei, ci pentru aplauze. În mijlocul acestui circ, victima rămâne omul — ăla care a cântat, dansat sau a spus o poezie, fără să știe că tocmai a devenit terenul de luptă pentru ideologii de carton.
Tembeliziunea – altarul prostiei universale
Acolo se naște totul. Pe micile ecrane unde se întâlnesc prezentatori cu zâmbet permanent și invitați cu IQ intermitent.
De acolo pornește și epidemia de dublă discriminare, alimentată de dorința de audiență și de analfabetismul civic generalizat.
E fascinant cum televiziunile reușesc să transforme orice subiect banal într-o tragedie națională. Dacă un artist câștigă un premiu, apar imediat zece „specialiști în morală” care explică de ce acel premiu distruge țara, familia și ortodoxia.
În același timp, alți zece „formatori de opinie” explică de ce acel artist e simbolul libertății, al democrației și al epocii moderne.
Cei de acasă se ceartă în comentarii, iar televiziunea numără vizualizările.
Asta e dublă discriminare cu profit net.
BOR și partidul – Sfânta Alianță a ipocriziei
Nu putea lipsi Biserica. Într-o țară unde politicienii se pupă pe icoane și preoții pe microfoane, dublă discriminare a devenit dogmă.
BOR condamnă orice deviere de la linia tradițională, dar binecuvântează orice politician care donează un teren pentru o biserică în campanie.
Se predică iubirea aproapelui, dar doar dacă aproapele votează „corect”.
De câte ori apare o minoritate pe scenă — fie artistică, fie socială — apar și comunicatele oficiale despre „decăderea morală a neamului”.
Și în timp ce episcopii condamnă „păcatul”, se fac că nu văd păcatele din ograda proprie. Acolo, tăcerea e aur… și, uneori, argintul lumânărilor de la botezurile oficiale.
Asta nu e doar dublă discriminare. E artă în stare pură.
Patriotismul de tastatură și religia de Facebook
Un popor care confundă credința cu postările motivaționale și patriotismul cu urletele la meciuri nu putea rata spectacolul.
„Apărători ai credinței” postează citate din Biblie și injurii în același comentariu, convinși că Mântuitorul e moderator pe Facebook.
Patrioții virtuali, cu drapelul la profil, nu ratează ocazia să condamne tot ce nu seamănă cu ei — în special minoritățile, femeile, artiștii, tinerii, oamenii fericiți.
Totul în numele „valorilor românești”.
Asta da dublă discriminare: ură sfântă ambalată în iubire de neam.
Politicienii – maeștrii jongleriei morale
Pentru clanurile politice, dublă discriminare e strategie electorală.
Un politician român n-are nevoie de competență, ci de dușmani fictivi. Azi se declară apărător al minorităților, mâine le condamnă, poimâine organizează conferințe despre toleranță, sponsorizate de cei pe care i-a înjurat ieri.
La final, primește aplauze din ambele tabere — pentru că fiecare înțelege altceva.
Această formă de ipocrizie e singura industrie care merge constant în România.
Și mai există o specie aparte: politicienii-borfași care merg la slujbă cu presa după ei.
Să vadă poporul cum se închină. Să creadă poporul că-s curați.
De fapt, singurul lor act religios autentic e mirul electoral, aplicat generos pe fruntea alegătorului credul.
Mass-media cumpărată și presa de serviciu
Jurnaliștii? O parte dintre ei s-au transformat în cor de biserică laic, cântând în funcție de cine plătește litania.
Într-o zi, apără libertatea de exprimare; în alta, cer interzicerea celor care nu gândesc „corect”.
Când un scandal aduce trafic, devine subiect moral. Când aduce probleme cu sponsorii, dispare sub preș.
Așa se naște dublă discriminare mediatică: două măsuri, același rating.
Televiziunile și site-urile de știri au devenit ringuri de box pentru ideologii moarte.
Fiecare moderator e un arbitru părtinitor, fiecare invitat — un gladiator al prostiei.
Publicul? Consumă ura ca pe o bere rece într-o zi toridă de vară, fără să realizeze că devine parte din spectacol.
Analfabetismul funcțional și revoluția după ureche
România e țara în care oamenii citesc doar titlul, dar comentează ca și cum ar fi scris cartea.
De aici pornește totul: dublă discriminare intelectuală.
Unii se cred elite, deși nu înțeleg ce citesc, alții se cred persecutați, pentru că nu citesc deloc.
Așa se explică de ce scandalul e mai popular decât argumentul, iar meme-ul are mai multă greutate decât rațiunea.
Analfabetismul funcțional e noua formă de cultură națională.
Cineva a spus cândva că „românii s-au născut poeți”; acum, putem spune că s-au născut comentatori.
Pe orice subiect, indiferent cât de complex, există un milion de experți improvizați și zero oameni care citesc până la capăt.
În aceste condiții, cum să nu înflorească dublă discriminare?
Victimele colaterale – oamenii normali
În tot acest haos mediatic, moral și politic, singurii care pierd sunt oamenii normali.
Cei care ar vrea doar să trăiască liniștit, fără să fie etichetați, judecați sau târâți în scandaluri.
Dar într-o societate care respiră ură, normalitatea e plictisitoare, iar tăcerea e suspectă.
Așa ajungem la esența problemei: dublă discriminare nu e doar o întâmplare, ci o stare permanentă.
Cineva e prea colorat — îl urâm.
Cineva e prea normal — îl ignorăm.
Cineva nu spune nimic — îl suspectăm.
Cineva spune ceva — îl linșăm online.
În România, fiecare cuvânt e o grenadă, iar fiecare tăcere, o capitulare.
Cum funcționează ura reciclabilă
Ura românească e un mecanism perfect: se reciclează constant.
Azi urâm un artist, mâine un politician, poimâine o minoritate, apoi o țară întreagă.
Important e să urâm.
Dacă nu găsim un motiv, îl inventăm.
Așa se menține unitatea națională: prin dușmani comuni și mema potrivită.
Dublă discriminare e doar simptomul; boala e mai adâncă.
E refuzul de a gândi, combinat cu plăcerea de a judeca.
E nevoia de a fi moral fără să fii bun, patriot fără să înțelegi istoria, credincios fără să crezi în nimic.
E sindromul național al prostului sigur pe el.
Ce-i de făcut? (Spoiler: nu mare lucru)
Ar fi frumos să spunem că educația ne va salva, că societatea va evolua și că ura va dispărea în fața rațiunii.
Dar știm cu toții că nu va fi așa.
Pentru că ura e comodă.
Nu cere efort. Nu cere lectură. Nu cere empatie.
Cere doar o tastatură și un vinil cu „Tradiții și superstiții”.
Ce putem face, totuși, e să nu mai tăcem.
Pentru că, atunci când cei care înțeleg aleg să tacă, vorbesc doar cei care n-au ce spune.
Și ei sunt cei care votează, influențează, condamnă, sfințesc și distrug.
Ei transformă fiecare act de artă într-un act de trădare.
Ei fac din dublă discriminare o formă de divertisment.
România – țara unde toleranța e suspectă
Trăim într-un loc unde cuvântul „toleranță” sună a insultă, iar „diversitate” e diagnostic.
Unde biserica, politica și presa au făcut front comun în apărarea prostiei.
Unde fiecare tabără se crede persecutată, dar nimeni nu e dispus să asculte.
Aici, dublă discriminare e forma supremă de coabitare: ne urâm cu dragoste și ne iubim prin ură.
România nu duce lipsă de valori, ci de oameni care să le practice.
Avem credință, dar fără compasiune; morală, dar fără logică; tradiție, dar fără context.
Și, peste toate, avem o națiune convinsă că e mereu de partea binelui — doar că fiecare are alt bine.
Până la urmă, dublă discriminare e oglinda perfectă a societății noastre: un popor împărțit între tămâie și tequila, între Biblie și TikTok, între „așa s-a făcut dintotdeauna” și „așa zice algoritmul”.
Și poate că adevărata tragedie nu e că ne urâm între noi, ci că nici măcar nu mai știm de ce.
Ne-a rămas doar un reflex: să ridicăm piatra și să ne simțim virtuoși când o aruncăm.