Echilibristica societății arată cum extremismul, șarlatanii și nemulțumirile colective devin spectacol, iar absurdul, regulă de viață
Echilibristica societății: un spectacol al absurdității
Dacă cineva ar fi încercat să descrie societatea ca pe un organism viu, probabil ar fi uitat să menționeze că acel organism are o pasiune aparte: să meargă pe sârmă fără plasă de siguranță. Da, exact, echilibristica societății nu e un exercițiu metaforic; e un sport extrem, practicat zilnic de fiecare individ și instituție care trăiește aici. Unii își rup gioalele încercând să-și păstreze demnitatea, alții zâmbesc de pe margine în timp ce gloata urlă și aplaudă orice absurd.
Societatea are o abilitate fascinantă: poate transforma extremismul într-un spectacol de masă. Pentru că, nu-i așa, nimic nu spune mai clar că ceva nu merge decât un partid extremist care apare din senin, exact ca ciupercile după ploaie. Și, bineînțeles, nimic nu e mai instructiv decât șarlatanii care vin să urle mai tare decât nemulțumiții, pretinzând că au soluția supremă, pe care evident, nimeni nu o înțelege.
Partidele extremiste și magia gloatei
Să ne uităm la ciclul acesta fascinant: o nemulțumire generală, niște cetățeni radicalizați care urlă, și apoi un partid extremist care apare ca din neant. În România, ultima încarnare a acestei tradiții e partidul AUR. Ah, AUR! Cocoțat pe valul de frustrări acumulate de trei decenii de politicieni obosiți și de restricțiile pandemice, acest partid a reușit să transforme orice discuție civilizată într-o horă a absurdului.
Așa cum demonstrează echilibristica societății, nemulțumiții nu sunt problema; sunt simptomul. Ei urlă că „totul e conspirație” și că autoritățile vor să le fure libertatea. AUR doar preia microfonul și le dă ecou, transformând strigătul disperat într-un concert de haos orchestrat. Libertatea de exprimare devine aici o armă: liber la urlete, dar oricine critică… să stea la coadă la înjurături și blesteme.
Și dacă vă întrebați de ce societatea nu explodează din când în când, răspunsul e simplu: echilibristica societății funcționează ca un amortizor. Extremismul nu e o boală; e un simptom. Și, dacă îl ignori, ajungi să ai un Stanoevici sau o altă victimă a „turului libertății de exprimare” a gloatei.
Șarlatanii: actorii principali ai teatrului absurd
În această horă a absurdității, șarlatanii joacă rolul principal. Luați-o pe Șoșoacă, de exemplu. Acum câțiva ani, în disperarea ei politică, a încercat să prindă trenul USR, plătind cu opinii de împărăteasă a hashtag rezist. N-a prins trenul. Totuși, echilibristica societății nu i-a interzis să schimbe macazul: acum urlă AUR, pupând ciolanele morților și repetând toate prostiile pe care gloata le vrea auzite.
Cine râde acum? Gloata tâmpită. Cine plătește? Adevărul, legea și uneori, viața celor care au învățat să stea în banca lor. Și totul e perfect legal în sensul că nimeni nu e vinovat că a ignorat alarma. Aici intervine farmecul echilibristicii societății: absurditatea e transformată în normalitate, iar normalitatea e considerată conspirație.
Mass-media și efectul de oglindă
Ah, media! Acele oglinzi care distorsionează realitatea și o fac să pară mai interesantă. HAUR e promovat ca vedetă, pentru că senzaționalul vinde. Dacă critici, devii dușman. Dacă aplaudi, devii erou. În această comedie grotescă, echilibristica societății ajunge la apogeu: cetățenii dansează pe sârmă între ridicol și indignare, între adevăr și spectacol.
Și ca să fie lucrurile clare: extremismul nu e o problemă izolată; e oglinda a ceea ce societatea tolerează, hrănește și amplifică. Fiecare vot dat, fiecare articol publicat, fiecare like pe rețelele sociale… toate sunt pași în această jonglerie nesfârșită.
Cum funcționează echilibristica societății în viața de zi cu zi
1. Nemulțumirile se adună: oamenii simt că viața lor e o farsă.
2. Valul de radicalizare: o parte din cetățeni decide că dialogul e inutil; „dreptatea” se cere cu pumnii sau cu vocile mai puternice.
3. Apar șarlatanii: profită de nemulțumiri, preiau discursul și îl fac viral.
4. Spectacolul mass-media: promovează absurdul și amplifică imaginea extremiștilor.
5. Normalitatea se schimbă: ceea ce ieri era ridicol, azi e acceptat ca normă.
Aceasta este, pe scurt, echilibristica societății: un circ în care toți cred că sunt spectatori, dar în realitate, toți sunt acrobați pe sârmă.
Extremismul: simptom, nu boală
Să fie clar: extremismul nu trebuie tratat ca pe o boală socială izolată. E un simptom. Înțeles greșit, ignorat sau exagerat, devine problemă. Dar dacă îl privești prin lentila echilibristicii societății, realizezi că el semnalează unde societatea a eșuat. Și, ironia supremă, societatea continuă să ignore semnalul, de parcă valul de urlete ar fi doar zgomot de fundal.
Jongleria absurdului
Dacă ar fi să rezumăm, echilibristica societății e sportul suprem al umanității: extremiștii urlă, șarlatanii mimează soluții, media amplifică, iar cetățenii dansează între absurd și indignare. Libertatea e folosită ca paravan, legea devine opțională, iar normalitatea e o glumă proastă.
Societatea continuă să meargă pe sârmă, balansând între isterie și nepăsare, între adevăr și fake news. În acest spectacol penibil, cel mai mare talent nu e rațiunea, ci abilitatea de a supraviețui haosului zilnic.
Și, în final, nu uitați: echilibristica societății nu se termină niciodată. Este un circ perpetuu, cu acrobați de toate vârstele, și cu publicul care aplaudă exact când nu ar trebui.