Ego, oglinzi și liniștea care nu strigă: Despre conflicte care cer alegeri
Vrei să ai liniște sau vrei să ai dreptate? O întrebare cu greutate.
E duminică după-amiază. Cafeaua s-a mai răcit, dar gândurile încă fierb. Mintea îți reia, în reluare, cearta de aseară. Ai spus ce trebuia? Ai spus prea mult? Ai avut dreptate, dar… ai rămas cu dreptatea în brațe și liniștea a zburat pe fereastră?
Liniște vs Dreptate
Ce e, de fapt, liniștea asta?
Ce înseamnă liniștea? Pare un concept destul de abstract, privit de departe. Dar, dacă e să o privim îndeaproape, am putea spune că e senzația aia care te cuprinde când ești împăcat cu tine însuți, cu lumea, cu colegii de la muncă, cu vecinul de la bloc, cu Dumnezeu sau cu cine te mai calcă pe tine pe nervi.
Fiecare dintre noi, sunt convinsă, are o definiție diferită despre ce înseamnă liniștea. Pentru unii poate fi momentul ăla în care mintea ta, care de obicei bâzâie non-stop în capul tău — mai ceva ca un roi de albine polenizatoare primăvara — tace pentru un moment și simți și tu că te poți relaxa o perioadă.
Alteori, liniștea poate însemna momentul ăla când sufletul tău găsește acea conexiune prețioasă și rară cu un alt suflet și se simte ca acasă.
Pentru alții, liniștea poate însemna ceva mult mai banal, dar la fel de important, cum ar fi când nevastă-ta sau maică-ta, soacră-ta, copiii sau șeful, ia o pauză și, pentru câteva minute, nu te mai cicălește la cap și poți și tu să respiri în voie — nu mai ai crampe la stomac și nu-ți mai vine să îți verși nervii în mod exploziv, de la atâta frustrare acumulată.
Ce înseamnă „dreptatea”?
Dreptatea, așa cum o percepem fiecare, la nivel personal, nu este întotdeauna despre adevărul absolut, ci despre nevoia de a fi auzit, înțeles și validat. E acea dorință de a corecta o nedreptate, de a repara o suferință sau de a demonstra că perspectiva noastră este una corectă.
Pentru unii, dreptatea este un principiu moral, în baza căruia, ce este corect trebuie spus și apărat. Pentru alții, e o expresie a propriilor răni: când nu ți s-a dat dreptate în anumite situații de viață, acum lupți cu și mai multă înverșunare pentru ea.
Problema apare atunci când dreptatea devine o armă, nu o valoare. Când nu mai contează relația, ci doar „să ai ultimul cuvânt”.
Ei, și uite cum ajungem la subiectul nostru de dezbatere:
Ce alegem într-o dispută aprinsă sau într-un conflict? Liniștea sau să le dovedim celorlalți, cu orice preț, dreptatea?
Și totuși, de ce ajungem să alegem uneori dreptatea în locul păcii? Poate răspunsul stă chiar în felul în care ne oglindim în ceilalți…
Carl Jung (un fost psihiatru și psiholog elvețian) spunea: „Tot ceea ce ne irită în legătură cu ceilalți ne poate conduce la o înțelegere a propriei persoane.”
Pentru mult timp, această afirmație m-a enervat. Adică dacă tu ești arogant și mă irită asta, înseamnă că și eu sunt arogantă?
Ei bine… da. Sau cel puțin, am fost. Am realizat că exact acel comportament care mă deranja profund când îl vedeam la alții, era ceva ce am manifestat și eu, în alte contexte. Dar, odată ce am avut această conștientizare despre propria persoană și am acceptat acea parte din mine și am și integrat-o, nu am mai simțit acea iritare și nici nevoia de a mai critica pe cei la care observam acest comportament.
Oglinda din ceilalți
Pe scurt, ideea susținută de Jung este că, de cele mai multe ori, ceilalți ne oglindesc anumite trăsături ale personalității noastre care nu ne plac, pe care le ignorăm, sau pe care nu le percepem ca aparținându-ne. Și astfel proiectăm asupra celor cu care relaționăm acele părți de umbră din noi și avem pretenția ca ei să schimbe aceste aspecte la ei înșiși. Dar, de fapt, noi doar ne străduim să schimbăm propria reflexie a lumii noastre interioare. O reflexie pe care nu am observat-o încă și pe care o criticăm sau judecăm atunci când ceilalți o manifestă. Sau, mai simplu spus: dăm vina pe oglindă, că nu ne place ce vedem în ea.
Nu este un exercițiu simplu de făcut, pentru că de multe ori aceste aspecte nu sunt chiar în oglindă, reflectate identic de ceilalți. Poate că ele nu sunt observabile exact pe același palier sau circumstanță. Dar, cu siguranță, la un anumit nivel, fie în relația cu propria persoană sau în relație cu ceilalți, manifestăm acel tipar de comportament sau trăsături, de care îi acuzăm pe alții. Și observarea acestor aspecte și integrarea lor, ne poate ajuta mult în procesul nostru de auto-cunoaștere, dar și în gestionarea disputelor.
Nu fiecare conflict merită alimentat, nu orice luptă merită dusă
Te-am dus un pic pe ocolite, dragă cititorule, dar cu un scop: să-ți dau un subiect de reflecție la care să te gândești, de fiecare dată când te afli în fața unui conflict — de orice natură ar fi el și cu orice tip de persoană ai relaționa.
E greu cu relațiile astea… e și mai greu să nu lași conflictele să escaladeze până în punctul în care fisurile să se transforme în adevărate fracturi, și să se dărâme toată șandramaua în capul tău.
Întrebarea noastră nu este despre „a ceda” sau „a te da bătut”, ci mai degrabă despre a evalua ce contează cu adevărat într-un moment tensionat. Este important ca de fiecare dată să demonstrez că eu am dreptate? Sau este mai important să păstrez liniștea, armonia, relația, echilibrul interior?
Dreptatea cu orice preț – un joc al ego-ului
A insista să ai dreptate, cu orice preț, vine adesea din ego – din nevoia de validare, de control sau de superioritate. Pe de altă parte, alegerea liniștii presupune o formă de maturitate emoțională. E acel moment când, după ce ți-ai făcut propria muncă interioară de vindecare, realizezi că nu câștigarea fiecărui război te va face învingător, ci obținerea păcii, fără vreo victimă colaterală sau directă.
A alege linistea – semn de slăbiciune sau dovadă de maturitate?
Mulți confundă „alegerea liniștii” cu o formă de slăbiciune sau resemnare. Dar lucrurile sunt mult mai complexe și mai subtile de atât. A alege liniștea poate fi un act de curaj și de control de sine. Este alegerea de a nu alimenta conflictul, de a nu pune paie pe foc, de a nu răspunde cu aceeași energie sau monedă, de a nu transforma un dialog într-o luptă de orgolii și, foarte important, de a ne alege cu mare grijă bătăliile, știind că nu toți oamenii sunt disponibili emoțional sau capabili de un dialog autentic.
Mai ales când avem de-a face cu persoane care prezintă o tulburare de personalitate, cum sunt narcisicii de exemplu sau cu persoanele toxice ori abuzive. În astfel de cazuri, chiar este o alegere extrem de înțeleaptă și indicată — nu să nu intri în conflict, ci să-l ocolești de la kilometri distanță, ca să nu ajungi la final să fii tocat mărunt, dezmembrat și lăsat pe câmp corbilor, cu nonșalanță și dispreț, și bonus, și cu un rucsac plin de injurii, vinovăție și acuzații de toată frumusețea, care îți este aruncat în brațe cu un zâmbet rece, ca o ultimă lovitură elegantă.
Când dreptatea doare
Este sănătos să ne amintim că, în orice fel de relație, fie că este de cuplu, de prietenie sau de muncă, dreptatea forțată, cu tot dinadinsul, poate răni — chiar dacă ea este „corectă”.
Și de multe ori, tot străduindu-ne să obținem dreptatea, ajungem să umilim, să invalidăm sau să îl jignim pe celălalt. Și asta este o bătălie din care nu câștigăm nimic. Dar, relația pierde. Noi pierdem – energia noastră, liniștea noastră, conexiunea.
O pierdere inutilă de energie și de resurse, care ne lasă secătuiți pe toate planurile — deși, chipurile, am câștigat.
Nu renunța la adevăr, dar spune-l cu grijă
Poate cel mai valoros aspect al acestei întrebări este că te obligă să alegi conștient:
Vrei să te simți bine, tu cu tine, în sufletul tău? Sau vrei să ai mereu ultimul cuvânt și astfel să îți hrănești ego-ul?
Bineînțeles că nu este vorba despre a renunța la dreptate în orice caz sau situație. Adevărul nu trebuie abandonat. Pentru că există și contexte sau situații în care adevărul trebuie spus, chiar dacă tulbură apele, chiar dacă este inconfortabil sau nu pică bine interlocutorului nostru. Nu putem trece sub tăcere abuzuri, nedreptăți sau violență doar de dragul „păcii”. Doar că și acest adevăr poate fi spus fără agresivitate, cu blândețe, cu grijă pentru sentimentele celui de lângă tine, fără să îți distrugi propria liniște sau pe a celuilalt și fără a declanșa vreun conflict ,,armat”.
Arta de a nu lupta mereu
„Vrei să ai liniște sau vrei să ai dreptate?” nu este o întrebare despre cine și cum câștigă, ci despre identitate și despre ce fel de persoană alegi să fii.
Este, din punctul meu de vedere, o alegere personală, conștientă și asumată.
Nu e o invitație la pasivitate, ci la discernământ.
Nu e despre a fugi de conflict, ci despre a ști când și cum să-l porți.
Poate că nu fiecare bătălie trebuie dusă, dar fiecare alegere ne definește. Așa că, data viitoare când simți că explodezi, ia-ți o pauză de câteva secunde și întreabă-te: Chiar merită?
Uneori, adevărata victorie nu stă în a avea mereu dreptate, ci în a ști când să ridici sabia dreptății pentru a-ți apăra integritatea sau demnitatea, și când să o lași jos, pentru a proteja ceva la fel de prețios: pe tine însuți, relația sau liniștea sufletului.