De la glumă la program de guvernare: cum România a ajuns să voteze satira
Acum aproape un sfert de secol, România râdea. O melodie de satiră, difuzată prin toate canalele vremii și fredonată de tineri prin autobuze sau cămine studențești, ironizând promisiunile electorale deșănțate. Se vorbea atunci, cu o ironie mușcătoare, despre „10 lei care valorau 26.613 lire sterline”, despre „români cu 3000 de lei pe card”, despre „tractoare miliarde” și chiar despre „Uzinele Dacia care cumpără Daimler-Chrysler”.
Era absurd, grotesc, dar tocmai de aceea era și amuzant. Oamenii își dădeau coate, zâmbeau amar și spuneau: „Ce banc bun! Așa ceva nu se poate întâmpla decât într-o glumă.” Ironia funcționa ca un vaccin social: atunci când propaganda politică se îngroșa prea tare, cetățeanul de rând râdea. Râsul era reacția de autoapărare, forma de luciditate colectivă, care spunea clar: „Nu credem în prostii.”
Astăzi însă, tabloul este schimbat radical. Ne aflăm în fața unui paradox crud: dacă în urmă cu două decenii aberațiile erau subiect de pamflet, în 2025 ele sunt convertite în program politic și înghițite cu religiozitate de mase. Personaje precum Georgescu și Simion lansează promisiuni, chiar mai halucinante decât cele ironizate atunci. Numai că diferența este enormă: mulțimea nu mai râde. Nu mai are anticorpi. Nu mai are reflexul lucid al ironiei. Din contră, stă cu gura căscată, cu ochii umezi și cu o credință aproape mistică, ca și cum în fața lor ar fi Mesia și nu niște politicieni care jonglează cu minciuni.
De la anticorpii râsului la febra credulității
Să ne amintim: atunci, în 2001, oamenii priveau satira și recunoșteau exagerarea. Râsul lor era dovada că înțelegeau diferența dintre realitate și ficțiune, dintre ce este posibil și ce este absurd. Ei știau că Dacia nu va cumpăra Daimler-Chrysler și că România nu va fi niciodată paradisul financiar promis de afișele electorale.
Astăzi însă, aceiași oameni, îmbătrâniți între timp, merg cuminți la urne convinși că „totul e posibil cu băieții ăștia care promit raiul pe pământ”. Ce altă dovadă mai puternică a regresului mental colectiv putem găsi? Dacă în trecut râdeau de prostie, acum prostia le dictează votul.
Este un fenomen de psihologie socială care ar merita studiat în manualele universitare: cum o societate care folosea umorul ca mecanism de apărare împotriva minciunii, a ajuns să renunțe la el și să îmbrățișeze exact caricatura de care odinioară se amuza.
Grotescul devenit politică oficială
Realitatea prezentă e chiar mai absurdă decât versurile melodiei de odinioară. Georgescu și Simion promit nu doar măriri de salarii fără acoperire sau scheme financiare fanteziste, ci adevărate ficțiuni economice și sociale. Și, culmea, nu sunt ironizați. Sunt aplaudați.
Râsul s-a stins, iar în locul lui s-a instalat credulitatea. E penibil: ceea ce în urmă cu două decenii era refuzat prin satiră, acum este acceptat prin vot. Atunci oamenii aveau simțul ridicolului; acum, ridicolul le dictează opțiunea politică.
Declinul lucidității colective
Concluzia e una dureroasă: România a regresat. Nu economic, deși, și acolo discuțiile sunt lungi, ci mai ales în planul lucidității colective. O țară întreagă, care odinioară se distra pe seama aberațiilor, acum s-a predat aberației.
În 2001, satira era doar pamflet, o exagerare deliberată pentru a scoate în evidență minciuna politică. În 2025, satira s-a transformat, sub ochii noștri, în program de guvernare. Și cel mai grav: prostimea aplaudă.
Întrebarea care rămâne
Cum s-a ajuns aici? De ce a murit reflexul râsului și a fost înlocuit cu supunerea? Poate pentru că oamenii s-au săturat să râdă și vor, cu orice preț, să creadă. Poate pentru că deceniile de tranziție și de frustrări au erodat spiritul critic. Sau poate pentru că liderii de astăzi știu să exploateze mult mai abil emoțiile, fricile și dorințele oamenilor.
Indiferent de explicație, diagnosticul e limpede: România nu mai are anticorpii minimei lucidități. Și dacă odinioară râsul salva societatea de la autoamăgire, acum lipsa lui o împinge direct în brațele iluziilor.
