Gigi și șpaga, povestea în care ciobanul din Pipera pozează în justițiar, dar realitatea îl prinde cu valiza plină și obrazul subțire gros de șpagă
Gigi și șpaga, dragoste la prima valiză
Dacă ar exista un dicționar al românismelor aplicate, între „mici și bere”, „DNA și achitare” și „autostrăzi desenate pe flipchart” ar trebui introdus și termenul Gigi și șpaga. O sintagmă definitorie pentru o țară în care nu doar că șpaga e instituționalizată, dar are și idolii ei de carton, cu lanțuri groase de aur pe gât și icoane pe bord.
Dar, cum altfel, eroul nostru de mucava, Gigi Becali, a ieșit recent la rampă cu o confesiune lacrimogenă: prin anii comunismului, cică profesorii i-au cerut 75.000 de lei șpagă ca să intre la Drept, iar el, cavaler al onoarei, a refuzat. „Cum să-mi construiesc viitorul pe furăciune?”, se întreabă omul care mai târziu avea să-și construiască palatul pe dosare penale, afaceri cu terenuri de la armată, tunuri date statului, valize și evaziuni.
Ce să vezi, Gigi și șpaga e o relație complicată, o simbioză: o iubește, o urăște, se declară virgin moral, dar apare în tabloide cu valiza doldora. O telenovelă juridico-comică în care protagonistul își dă singur rolul de sfânt, în timp ce restul lumii îl vede doar ca pe o caricatură cu mustață și cruce de aur.
Gigi și șpaga comunistă – când ciobanul era fecioară
Povestea lui Gigi începe, ca toate marile mituri balcanice, cu o sumă fixă și o decizie eroică. Zice el că profesorii cereau 75.000 de lei ca să-i dea subiectele la examen. O avere pe vremea aia, un fleac azi, cam cât un bax de whisky într-un birou de minister.
Tatăl lui Gigi, om simplu, muncitor, după cum îl descrie Gigi, un cioban care avea legaturi la varful PCR, probabil, ar fi fost dispus să plătească. Dar Gigi? Nu, el refuză. „Cum să intru eu pe furăciune?”, replică de film, de parcă scenariștii vieții lui s-au gândit că avem nevoie de un Cristos al integrității născut în Berceni.
Doar că timpul are prostul obicei să-ți arunce realitatea în față ca o vită scăpată din țarc. Așa că Gigi și șpaga s-au întâlnit din nou, de data asta în democrație, unde totul se negociază mai simplu: bani gheață, un plic discret, un telefon la momentul potrivit.
Gigi și șpaga din 2005 – Facultatea de Drept, partea a doua
Fast forward până în 2005, când Gigi, deja mare cioban european cu bani din oi și fotbal, se înscrie la Facultatea de Drept la Universitatea Ecologică. De ce? Ca să aibă și el o diplomă, să nu se afișeze chiar așa cum e, un analfabet funcțional cu palat, să se poată certa legal cu UEFA și să știe articolele la care să înjure judecătorii.
Evident, Gigi abandonează studiile după doi ani, că nu se pupă fotbalul, politica, milioanele și icoanele cu cititul. În fine, detaliu minor: important e că imaginea lui de om corect a rămas intactă. „Am încercat, dar nu m-a lăsat timpul”. Nu-l lăsase nici bacalaureatul, dar asta e altă discuție.
Gigi și șpaga, valiza de aur
Și ajungem la punctul culminant: cazul Valiza. Imaginează-ți scena: DNA, camere ascunse, jurnaliști cu spume la gură, iar în centrul atenției – Gigi, cu valiza plină de bani pentru jucătorii de la Cluj. Motivația lui? „Nu era mită, era o primă de victorie”. Adică nu era șpagă, era „bonus de încurajare”, fix ca la școala primară când bunica îți dădea un leu să iei 10 la dictare.
Numai că, surpriză, justiția l-a prins. A făcut pușcărie. Nu mult, nu ca în filmele cu mafioți italieni, dar suficient cât să poată poza în martir. Din pușcărie, Gigi a ieșit scriitor, un scriitor omagiat și de Miki Neamțu. Gigi și șpaga au devenit un cuplu mediatic: el, călugărul cu Biblia sub braț, ea, valiza plină de euro ascunși sub patul din celulă.
Gigi și șpaga în politică – icoane pe buletine
Cine crezi că a câștigat din toată povestea? Gigi, evident. Pentru că în România, dacă ești prins cu șpaga, nu devii paria, ci vedetă. Îți crește cota de piață, te invită televiziunile, te plâng pensionarii. „Săracu’ Gigi, l-au băgat la pușcărie că a dat bani la niște copii să câștige!”.
Astfel, Gigi și șpaga devin brand electoral. Cu icoana într-o mână și valiza în cealaltă, omul se duce în Parlament European, să ne reprezinte la Bruxelles. Și culmea, oamenii îl votează. Pentru că nimic nu spune „România” mai clar decât un cioban cu lanț de aur care a pupat gardul Jilavei și care predică moralitate după gratii.
Gigi și șpaga – lacrimi pe volan
Cireașa de pe tort e interviul recent, în care Gigi povestește cum plângea singur în mașină, gândindu-se la tatăl său și la șpaga pe care n-a dat-o. Imaginează-ți scena: Rolls Royce, piele albă, șofer la patru metri în față, iar Gigi, cu batiste de mătase, ștergându-și lacrimile de aur.
Este ceva atât de grotesc în imaginea asta încât aproape că îți vine să-l crezi. Aproape. Numai că între timp memoria colectivă mai știe și de valiza, și de terenurile luate prin combinații dubioase, și de toate cazurile unde Gigi și șpaga au mers mână în mână.
Gigi și șpaga, eroul prostimii
Ajungem la partea amară. În ciuda tuturor evidențelor, a dosarelor, a râsului amar pe care ni-l provoacă, Gigi e văzut ca un model. Pentru cine? Pentru cei care cred că demnitatea stă în lanțul de aur, că inteligența se măsoară în numărul de oi și că moralitatea e ceva ce spui la televizor, nu ce faci în realitate.
„Războinicul Luminii” e idolul unei mase de oameni care nu citesc, nu gândesc, dar votează. Ei sunt cei care fac posibil ca Gigi și șpaga să fie nu doar o poveste de tabloide, ci o realitate politică și socială. Și asta e tragedia: că un analfabet funcțional, un dobitoc cu bani, ajunge să fie simbolul național al integrității.
Gigi și șpaga, poveste românească fără sfârșit
La final, după 30 de ani de democrație, rămânem cu imaginea grotescă a lui Gigi: plângând teatral în mașină, refuzând ipocrit o șpagă imaginară din comunism, dar îmbrățișând cu toată inima șpaga reală din capitalismul românesc.
Și mai rămânem cu noi, spectatorii unui circ perpetuu, care ne indignăm, râdem amar, apoi punem ștampila pe buletin și îl trimitem pe Gigi să ne reprezinte. Pentru că, nu-i așa, Gigi și șpaga sunt România la scară redusă: o țară în care hoțul pozează în sfânt și sfântul e mereu prins cu mâna în valiză.