Horia Ivanovici, eternul moderator al lingușelii, între Gigi Becali și Mitică Dragomir, cu fotbalul românesc drept colateral
Horia Ivanovici între slugărnicie și spectacol
Dacă fotbalul românesc ar fi un film prost, atunci Horia Ivanovici ar fi figurantul care strigă cel mai tare „Bravo, maestre!” în timp ce regizorul e beat și actorii joacă pentru o shaorma. Între Gigi Becali, eternul Mesia cu oile în loc de apostoli, și Mitică Dragomir, oracolul de la Snagov cu mintea prinsă între o partidă de table și o schemă cu TVA, Ivanovici joacă rolul perfect: moderatorul de serviciu al slugărniciei, marele preot al pupatului de inele și apostolul „Hai, șefu’, ai dreptate”.
Dar să nu fim nedrepți. Fără el, am fi pierdut zeci de ore de talk-show-uri unde Becali țipă, Dragomir își înjură proprii neuroni, iar Ivanovici aprobă din cap ca un cățeluș mecanic de pe bordul unei Dacii vechi. Practic, Horia Ivanovici e liantul fără de care nu s-ar lipi prostia națională cu aurul fals al spectacolelor televizate.
Hai să-i luăm pe rând!
Horia Ivanovici, specialist în gimnastică lombară
E greu să fii jurnalist sportiv în România. E și mai greu să fii jurnalist sportiv care și-a pierdut jurnalismul pe drum. Dar Horia Ivanovici a găsit soluția: gimnastica lombară. Adică un fel de stretching profesional al coloanei vertebrale, menit să ajute la aplecarea strategică în fața celor care plătesc sau care fac rating. Dacă Becali strigă: „Jos, bă!”, Horia e deja cu genunchii în podea, cu microfonul întins ca o lumânare la slujbă.
Publicul a remarcat asta. Nu o dată a fost acuzat că transformă studiourile de televiziune în catedrale unde Gigi este patriarh, Mitică episcop, iar el simplu diacon cu rolul de a spune „Adevărat grăiești, părinte!”.
Un critic de fotoliu spunea plastic: „Ivanovici e hipopotamul care face balet pe marginea mocirlei, doar ca să nu supere crocodilul.” Și cum crocodilul se numește Becali, iar broscoiul care face gălăgie e Dragomir, rezultatul e un circ grotesc cu o singură regulă: Horia Ivanovici nu contrazice niciodată, doar amplifică.
Becali, păstorul cu limuzină și evanghelii la minut
Nu poți scrie despre Horia fără să scrii despre Gigi. Omul care și-a transformat clubul de fotbal într-o combinație de stână, mănăstire și caracatiță financiară. Becali nu are nevoie de jurnaliști, are nevoie de preoți care să-i tămâieze delirul. Și cine să fie mai bun pentru asta decât Horia Ivanovici, omul care ar putea să spună „Ave Gigi, plin ești de bani, binecuvântată e averea ta” și să creadă că face presă sportivă.
Gigi urlă că jucătorii lui sunt sclavi ai voinței divine? Ivanovici aprobă cu patos. Gigi anunță că FCSB e Manchester City de Berceni? Ivanovici zâmbește complice și spune: „Jos pălăria, domnule Becali!” Gigi promite că vinde un jucător cu 20 de milioane? Ivanovici e gata să-i ducă valiza la aeroport.
Într-un univers paralel, Gigi ar putea declara că pământul e plat și că se sprijină pe trei oi. Ivanovici ar găsi o metaforă: „Oile simbolizează stabilitatea fotbalului românesc, extraordinar!”
Mitică Dragomir, profetul cu pălărie
Dacă Becali e patriarhul delirului, Mitică Dragomir e părintele profet de cartier. Fostul șef al Ligii, autoproclamat „oracol din Bălcești”, e genul de om care poate să-ți spună într-o frază și că fotbalul moare, și că fotbalul renaște, dar să nu aibă idee despre scorul de ieri.
Ivanovici îl tratează ca pe un Dalai Lama al mizeriei fotbalistice. „Maestre Mitică, spune-ne profețiile tale!” – și Mitică le spune: ba că arbitrii sunt toți hoți, ba că Burleanu e și mai hoț, ba că, de fapt, tot el știe cum să salveze fotbalul, dar n-a fost lăsat pentru că universul conspiră împotriva lui.
Și Horia, ce face? Râde, dă din cap și se ceartă teatral, exact cât să iasă rating. În esență, relația lor e ca o partidă de table: Dragomir aruncă zarurile, Ivanovici strigă „dublu!” și publicul pierde mereu.
Jurnalismul de trotuar și teatrul absurd
Există un mit că Ivanovici ar fi jurnalist. Realitatea e că e actor într-o piesă absurdă, unde decorul e un studio mic, lumina e chioară, iar textul e dictat de invitați. În loc să pună întrebări incomode, Horia ridică mingi la fileu:
- – Gigi, cum ești atât de genial?
- – Mitică, cum reușești să ai dreptate mereu?
Rezultatul e un talk-show care seamănă cu ședințele de partid de pe vremuri: un lider urlă, ceilalți bat din palme, iar moderatorul își notează laudele. Singura diferență e că, în loc de Ceaușescu, avem un cioban cu vile și un fost șef de Ligă care își înjură proprii neuroni.
Umor negru cu fotbalul pe masa de autopsie
Să nu uităm victima principală: fotbalul românesc. Pe masa de autopsie, cu perfuzii trase direct din banii de drepturi TV, fotbalul e plâns de trei bocitoare improvizate: Gigi, Mitică și Horia. Primul urlă că încă respiră, al doilea zice că mortul se ridică sigur, iar al treilea filmează totul pentru Fanatik Show.
Umorul negru e că nimeni nu mai crede, dar toți privesc. Iar Horia e acolo, cu voce gravă, spunând: „Avem arbitraje țiplă, fotbalul renaște, Becali are dreptate, Mitică profețește bine.” E ca și cum un medic ar anunța: „Pacientul e sănătos tun”, în timp ce mortul deja miroase în spital.
Idolii lui Ivanovici și cimitirul demnității
Poate cel mai tragicomic lucru e cum Ivanovici și-a construit cariera pe lângă aceste personaje. În loc să fie un jurnalist respectat, a devenit un fel de statuie vie în cimitirul demnității: mereu prezent, mereu la dispoziție, mereu gata să spună „Extraordinar, șefu’!”.
În România, jurnalismul sportiv ar fi putut fi despre analiză, investigație, curaj. În schimb, a devenit un karaoke de platou unde Becali cântă fals, Dragomir dă dedicații și Horia Ivanovici ține microfonul.
De ce Horia e nemuritor?
De ce rezistă Horia Ivanovici? Simplu. Pentru că România adoră spectacolul prost. Pentru că publicul vrea scandal, nu adevăr. Pentru că e mai simplu să vezi cum Becali face pe Dumnezeu și Dragomir pe Nostradamus, decât să citești un raport financiar al FRF.
Pentru că mereu va exista cineva dispus să aplaude prostia dacă aduce rating. Iar Horia Ivanovici e cel mai talentat aplaudac. Nu pentru că ar fi un mare jurnalist, ci pentru că a înțeles regula de aur: în fotbalul românesc nu contează adevărul, contează cine țipă mai tare.
Și cum Gigi și Mitică țipă tare, Horia șoptește în ecou: „Da, șefu’, așa e.”
