Insula Iubirii explicată de fanii ei, direct de pe o terasă din Timișoara, între mititei reci și aperol-uri calde
E seară în centrul vechi din Timișoara. La o terasă unde scaunele șchioapătă mai rău ca o relație dusă pe Insula Iubirii, oamenii privesc cu ochii țintă într-un ecran atârnat între două umbrele cu bere la draft. Muzica s-a oprit, ospătarii s-au predat, iar între o porție de nachos uscați și o carafă de sangria dubioasă, publicul vibrează la scene cu ispite care își fac meseria, adică dansează pe lângă bărbați căsătoriți și femei cu extensii din plastic reciclat.
Eu eram în trecere și m-am oprit un pic, încercând să înțeleg ce anume îi face pe oameni să își sacrifice neuronii uitându-se la Insula Iubirii? Dar, mai ales, cum se simte când se transformă infidelitatea într-un sport național de can-can?
M-am alăturat mulțimii și am început să întreb pe oricine s-a arătat dispus să-mi răspundă…
Reporter: Bună seara, văd că vă uitați foarte atent la Insula Iubirii. De ce vă pasionează?
Ghiță Botoxescu, 42 de ani, contabil la negru: Eu mă uit pentru că aici învăț strategie de viață. Dacă vezi cum se descurcă unul beat la patru dimineața cu trei ispite, îți dai seama cum să te descurci și tu cu ANAF-ul. Totul e despre tactică, domnule! Și apoi, ce altceva să fac seara? Să citesc? Haida-de!
Reporter: Deci Insula Iubirii vă ajută la dezvoltare personală?
Ghiță: Exact! Eu mi-am dezvoltat ficatul, răbdarea și, mai ales, capacitatea de a judeca oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea. E superb.
Reporter: Dumneavoastră, doamnă, de ce urmăriți Insula Iubirii?
Marcela Futeică, 33 de ani, influenceriță în piața de vechituri: Eu mă uit pentru că vreau să văd cum arată dragostea adevărată: două shoturi de tequila, un dans pe bară și trei declarații false de iubire. Sincer, Insula Iubirii e mai ieftină decât terapia. Dacă vezi cum plânge una cu genele false care cad ca frunzele toamna, parcă problemele mele dispar.
Reporter: Adică vă regăsiți în personaje?
Marcela: Nu, eu sunt mai bună decât ele. Dar e frumos să te uiți și să zici: „Uite, fata asta și-a ruinat viața la televizor, eu am reușit să o fac pe Facebook.”
Reporter: Domnule, dumneavoastră ce credeți?
Sandu Pelicanu, 57 de ani, pensionar anticipat: Eu mă uit pentru știință. Mă interesează cum reacționează oamenii când le arăți că partenerul lor se tăvălește cu altul într-un hamac. E un experiment social, domnule, nu o emisiune. Ar trebui să dea diplome la final: „Doctor în infidelitate aplicată.”
Reporter: Credeți că vă influențează viața?
Sandu: Normal! De când mă uit la Insula Iubirii, nu mai cred în iubire. Cred doar în reduceri la Lidl și în pensia specială.
Reporter: Și dumneavoastră, tinere?
Cristinel Babanu, 21 de ani, student la „Facultatea de Viață Grea”: Eu mă uit pentru că acolo învăț cum să agăț fete. Dacă vezi că ăia cu pătrățele reușesc, încerci și tu să mănânci o salată. N-am reușit nimic, dar măcar știu teoria. Insula Iubirii e ca școala: nu te ajută, dar te obligă să mergi.
Reporter: Și ce ați învățat până acum?
Cristinel: Că dacă nu bei, nu pupi și că fidelitatea e un fel de aplicație beta: merge doar la unii și se blochează imediat.
Reporter: Doamnă, păreți emoționată. Ce simțiți când vă uitați la Insula Iubirii?
Florica Mărunțelu, 60 de ani, pensionară: Eu plâng, dragă. Plâng pentru că îmi amintesc de bărbatul meu. Și el era ispită, dar la birt. Îl ispitea țuica. Și, uite, m-am regăsit. Eu cred că Insula Iubirii ar trebui să fie patrimoniu UNESCO, pentru că arată cum se ruinează o familie în doar trei episoade.
Reporter: Domnule, ce părere aveți despre ispitele din Insula Iubirii?
Vasile Tronconic, 45 de ani, instalator și poet amator: Eu cred că ispitele sunt eroi. Dacă nu erau ele, noi de unde mai știam că relațiile oamenilor sunt la fel de stabile ca o schelă improvizată? Eu m-am îndrăgostit de una, dar soția mi-a zis că dacă mă duc și eu pe Insula Iubirii, nu mă mai întorc. Și am ales să rămân aici, la terasa din Timișoara. Asta e insula mea.
Observații de pe teren
Pe măsură ce întreb, îmi dau seama că Insula Iubirii nu e doar o emisiune, ci un fel de oglindă a națiunii. O oglindă crăpată, murdară și pusă în fața unui ring de dans plin de alcool. Oamenii nu se mai uită la știri, nu se mai uită la filme de artă, nu se mai uită nici măcar la vecini pe vizor. Toată energia e consumată pentru a analiza cum doi necunoscuți cu tatuaje tribale se ceartă pentru o poveste de dragoste născută într-un jacuzzi.
Și, ce e mai interesant, fiecare se regăsește în asta. Fiecare crede că înțelege mai bine viața, pentru că a văzut cum un puști de 24 de ani îi spune iubitei: „Te iubesc, dar iubesc și ispitirea.”
Am plecat gândindu-mă…
După trei ore pe terasă, între trei beri calde și șapte replici absurde, am înțeles: România iubește Insula Iubirii pentru că e singurul loc unde prostia are subtitrări. Oamenii vin aici nu ca să se destindă, ci ca să își confirme că există mereu cineva mai jalnic decât ei. Și nimic nu hrănește orgoliul național mai mult decât să vezi pe altul cum se face de râs în direct, cu audiență.
Insula Iubirii nu e doar o emisiune. E un fel de bacalaureat pentru idioți. Dacă treci de trei sezoane și încă ai speranță în iubire, meriți o medalie din plastic și un voucher la terapie. Dacă nu, te consolezi cu ideea că, la final, măcar nu ești tu cel filmat în slipul nepotrivit, spunând „eu sunt bărbatul vieții tale” unei femei care deja se sărută cu altul.
Și uite așa, Insula Iubirii devine marea școală a poporului: un loc unde toți ipocriții sunt profesori de morală, dar la final, realitatea e că singurul lucru fidel în România rămâne telecomanda. Restul? Se pierde între două shoturi și un hamac ud.