După apocrife, urmează talmudicele
După ce, în cadrul seriei noastre despre „Istoria literaturii în 50 de cărţi interzise”, în episodul trecut am tulburat apele liniștite ale internetului cu articolul despre „Evangheliile apocrife”— acele texte „uitate” de Biserică, dar redescoperite de fiecare influencer spiritual cu cont de TikTok — era firesc să mergem mai departe.
Pasul următor în drumul spre iluminare (sau confuzie, depinde de cititor) este, desigur, „Talmudul”.
Căci dacă apocrifele au fost dovada că și sfinții au avut editori pretențioși, „Talmudul” e dovada că Dumnezeu are avocați. Mulți. Toți cu opinii. Și toți convinși că au dreptate.
Unii l-au numit o „enciclopedie a înțelepciunii”. Alții, „o carte secretă”.
Dar adevărul e că, spre deosebire de postările de pe rețelele sociale, Talmudul nu se rezumă la „părerea mea”. E mai degrabă o conversație nesfârșită între minți care au descoperit că, în loc să dea verdicte, pot pune întrebări.
Și asta, într-o lume care trăiește din certitudini urlate, e aproape o erezie.
Talmudul – Cartea pe care toți o interpretează, dar nimeni n-o citește
Talmudul este una dintre acele opere care au devenit legendare nu prin lectură, ci prin reputație. E genul de carte despre care se vorbește cu încruntare, dar se citește cu dicționarul lângă tine — lucru care o elimină automat din preferințele generației scroll & swipe.
La origine, Talmudul este o colecție uriașă de dezbateri rabinice despre Legea lui Moise, adunate de-a lungul secolelor. Cu alte cuvinte, o încercare monumentală de a interpreta interpretările unei interpretări. Dacă Aristotel ar fi fost evreu, probabil ar fi scris o notă de subsol la notele de subsol ale Talmudului.
Cine l-a scris (sau cine a fost acuzat că l-a scris)
Nimeni nu „a scris” Talmudul. A fost construit treptat, ca o catedrală din texte și întrebări. În centrul său se află Mishna (legea orală codificată), înconjurată de Gemara (comentariile rabinilor). Cu timpul, comentatorii au început să comenteze comentariile, iar din acest lanț s-a născut ceva mai complex decât orice forum online: o conversație care durează de două mii de ani și încă nu s-a terminat.
Desigur, într-o lume în care unii cred că „dacă nu e pe YouTube, nu există”, ideea unei tradiții orale care se discută de secole pare o provocare intelectuală inadmisibilă.
De ce a stârnit controverse
Pentru că Talmudul este o carte care se ia în serios.
Iar lumea modernă tolerează orice — mai puțin seriozitatea.
Unii critici medievali (și câțiva moderni cu blog) au acuzat Talmudul de toate păcatele posibile: aroganță, mister, influență ocultă, ba chiar… logică excesivă. Faptul că niște oameni au analizat etica până la detaliu și au pus întrebări despre sensul fiecărei reguli i-a speriat mai mult decât orice profeție apocaliptică.
În plus, orice text care invită la gândire critică devine automat suspect. E mai comod să ai o dogmă simplă, decât o mie de întrebări complicate. Talmudul a ales varianta a doua, iar asta nu i s-a iertat niciodată.
Talmudul ca oglindă a lumii
Citit cu răbdare (și o cană mare de cafea), Talmudul nu e o carte despre putere, ci despre neliniștea cunoașterii. Despre cum oamenii pot discuta fără să se anuleze reciproc. Despre cum adevărul poate fi mai degrabă o conversație decât un decret.
Dar într-o epocă în care fiecare are „părerea lui fermă”, Talmudul pare un anacronism periculos.
El nu oferă răspunsuri definitive, ci modelează mintea prin întrebări.
Ceea ce, trebuie să recunoaștem, e mult mai greu de distribuit pe rețelele sociale.
Concluzie: cartea pe care lumea o înțelege exact invers
În fond, Talmudul e un paradox: o carte despre dialog, transformată în subiect de ceartă.
O operă care invită la reflecție, dar e folosită adesea pentru acuzații.
Și mai ales, un text care a supraviețuit secolelor, tocmai pentru că a fost construit pe îndoială — materia primă cea mai rară din orice religie.
Talmudul nu e o carte care cere credință, ci atenție.
Și poate tocmai de aceea e mai actual decât pare: într-o lume care vrea certitudini instant, el ne amintește că uneori întrebarea e mai importantă decât răspunsul.
Așadar, după ce am încercat să deslușim ce au gândit rabinii despre sensul vieții, al legii și al contradicției, e momentul să coborâm un pic în realitate. Sau, mai exact, în nebunie.
Pentru că dacă Talmudul ne-a arătat cât de departe poate merge rațiunea în căutarea adevărului, în episodul viitor, ,,Elogiul nebuniei” al lui Erasmus din Rotterdam ne va arăta cât de departe poate merge ironia în căutarea lucidității.
Un pas firesc, de altfel: după ce ai citit sute de pagini de comentarii rabinice despre reguli, e inevitabil să te întrebi dacă nu cumva totul e o glumă cosmică.
Dar despre asta, în episodul următor — acolo unde înțelepciunea își scoate pălăria în fața nebuniei și recunoaște, cu un zâmbet amar, că poate și ea a exagerat un pic.