De la Talmud la Erasmus: cum să nu-ți pierzi mințile căutând înțelepciunea
După ce, în episodul trecut din Istoria literaturii în 50 de cărţi interzise, am răsfoit ,,Talmudul” în căutarea unui adevăr universal și am descoperit, cu ușoară panică, că fiecare pagină se contrazice elegant cu următoarea, am simțit nevoia unui moment de… claritate nebună.
Așa am ajuns la Erasmus din Rotterdam – omul care, spre deosebire de rabinii talmudici, n-a avut răbdare să comenteze toate contradicțiile lumii; le-a pus pe toate într-o singură carte și le-a botezat „Elogiul nebuniei”.
E o tranziție firească, de altfel: de la Talmudul, unde înțelepciunea se ascunde printre rânduri, la Erasmus, unde prostia vorbește direct.
Dacă în articolul precedent ne minunam cum popoarele își fabrică sensul prin interpretări, aici ne vom amuza cum civilizația însăși se ține în picioare doar datorită unei doze sănătoase de delir organizat.
Căci, în fond, fiecare epocă are Scripturile ei: unii au Talmudul, alții au Erasmus. Primii discută despre legea divină; ceilalți, despre legea nescrisă a absurdului.
Și, sincer, dintre cele două lecturi, a doua pare mai aproape de realitatea cotidiană – mai ales după ce deschizi știrile.
Elogiul nebuniei – manualul de autoironie pentru intelectuali prea serioși
Într-o lume în care nebunia e la modă, dar se numește „autenticitate”, e reconfortant să ne întoarcem la Erasmus din Rotterdam – omul care, în 1509, a avut tupeul să facă ceea ce azi fac doar conturile de meme: să spună adevăruri incomode, dar cu stil.
„Elogiul nebuniei” nu e o simplă carte. E un cocktail exploziv de sarcasm, teologie, filozofie și marketing intelectual. Erasmus o scrie într-o săptămână, în timp ce stă în vizită la prietenul său Thomas More – un fel de influencer al moralității, care avea să fie, ironic, decapitat pentru ideile lui. (Evident, prietenii buni știu să aibă destine dramatice sincronizate.)
Un umanist cu instinct de troll
Erasmus nu a fost doar un cărturar; a fost un maestru al ironiei preventive. Râdea de toți, dar suficient de ambiguu cât să nu-l ardă nimeni pe rug. Elogiază Nebunia ca pe o divinitate binefăcătoare, care dă sens vieții umane, apoi își ascunde sarcasmul în note de subsol filozofice.
A fost, probabil, primul om care a înțeles regula de aur a satirii: dacă vrei să spui adevărul, îmbracă-l în glume. Așa poți râde de papă, de teologi, de universitari și de toți cei care se cred înțelepți, fără să fii ars, ci doar catalogat drept „excentric”.
Dacă Erasmus ar trăi azi, ar fi blocat pe rețele pentru „hate speech împotriva conformismului”. Sau, mai rău, ar fi invitat la un podcast motivațional, unde ar trebui să explice de ce „nebunia” e, de fapt, un mindset.
Nebunia – zeița sincerității
Personajul central, Nebunia, vorbește despre sine cu o inocență genială: se laudă, se ironizează, se autoproclamă indispensabilă. Un fel de influencer ante litteram.
Ea recunoaște că lumea ar fi insuportabilă fără un strop de nebunie. Iar Erasmus, cu un zâmbet discret, sugerează că întreținem civilizația doar prin iluzii colective bine organizate.
„Elogiul Nebuniei” devine astfel un manual de luciditate mascată: râzi, dar simți că râsul e o formă de disperare elegantă.
Căci, în fond, cine ar vrea să trăiască într-o lume guvernată exclusiv de rațiune? (Am încercat: se numește „birocrație”).
Controverse: blasfemie sau geniu?
Când a apărut, cartea a stârnit o avalanșă de reacții: unii au văzut în ea o insultă la adresa Bisericii, alții o operă de credință subtilă. Pe scurt, a fost acuzat simultan de erezie și de lașitate – performanță rară chiar și pentru un intelectual renascentist.
Erasmus, însă, a jucat fin. S-a poziționat mereu „între”: între Luther și papalitate, între filozofie și teologie, între adevăr și glumă. Într-un fel, a fost primul european indecis convins că echilibrul e o formă superioară de ironie.
Iar astăzi, când intelectualii contemporani se bat pe moralitate ca pe o platformă electorală, Erasmus pare mai actual ca oricând: un om care spunea ce gândește, dar suficient de diplomat încât să nu fie anulat după primul paragraf.
Morala? Nebunia ne ține sănătoși
„Elogiul nebuniei” e o oglindă care nu deformează – doar luminează prea puternic. Râdem de prostia altora, dar ne recunoaștem reflexul în fiecare pagină.
Erasmus ne arată că prostia e universală, doar se schimbă uniforma: în secolul XVI, purta roba teologică; azi, are costum de televiziune sau cont verificat.
Nebunia e aceea care ne face suportabili, sociabili și, paradoxal, rezonabili.
Pentru că nimeni nu suportă prea multă rațiune – e ca un vin fără alcool: decent, dar lipsit de viață.
Concluzie – Erasmus, patronul spiritual al sarcasmului civilizat
„Elogiul nebuniei” nu e doar un text despre prostie, ci un text împotriva ipocriziei. E manualul nescris al satirei europene: cum să spui totul, fără să spui nimic direct.
Astăzi, când nebunia s-a reinventat în variante corporate, spirituale sau conspiraționiste, lucrarea lui Erasmus rămâne o terapie culturală.
O pastilă de luciditate care se ia râzând.
Și poate că adevărata nebunie nu e să-i dai dreptate lui Erasmus, ci să crezi că lumea s-a schimbat între timp.
După ce Erasmus a elogiat Nebunia, prietenul său, Thomas More, s-a gândit, probabil, că lumea merită și o geografie a imposibilului. Așa s-a născut ,,Utopia” — locul unde oamenii sunt raționali, virtuoși și fericiți… adică un teritoriu care, prin definiție, nu poate exista decât într-o carte.
Se spune că More a scris Utopia inspirat de spiritul ironic al lui Erasmus. Eu cred invers: că după ce l-a citit pe Erasmus, a înțeles că singura reacție logică la realitate e să o înlocuiești cu una imaginară.
Dar despre asta — despre insulele perfecte, legile absurde și fericirea reglementată prin decret — vom vorbi în episodul următor.
Deocamdată, să-l lăsăm pe Erasmus să râdă în continuare de lume… și pe noi, să ne prefacem că nu ne recunoaștem în glumele lui.