De la nebunie la perfecțiune
După ce am lăudat, în episodul precedent al seriei noastre de 50 de cărți interzise, nebunia lui Erasmus – acel tratat în care prostia iese la rampă și ține un discurs mai lucid decât toți filozofii la un loc – era inevitabil să ajungem și la cel mai bun prieten al său, Thomas Morus. Prietenie frumoasă, de altfel: unul scria ”Elogiul nebuniei”, celălalt visa ,,Utopia”. Probabil singura prietenie din istoria umanității în care amândoi aveau dreptate și totuși niciunul n-ar fi putut trăi în lumea celuilalt.
Erasmus râdea de lume, Morus a încercat s-o repare. Primul a înțeles că oamenii sunt ridicoli; al doilea a crezut, naiv, că ar putea fi raționali. Rezultatul? Erasmus a murit liniștit în pat, iar Morus… fără cap. O lecție simplă: râzi de lume și te iartă, vrei s-o schimbi și te execută.
Dar să nu ne grăbim. În continuarea aventurii noastre prin marile iluzii ale Renașterii, ne oprim acum pe insula imaginară a lui Thomas Morus – acel paradis social unde nimeni nu deține nimic, toți muncesc fericiți și, în mod miraculos, nimeni nu fură nimic. Pe scurt, Utopia: o lume perfectă, pe care omenirea a tot încercat s-o reconstruiască, eșuând de fiecare dată cu o pasiune demnă de admirație.
,,Utopia” lui Thomas Morus — manualul perfect pentru o lume care nu va exista niciodată
Există cărți care au schimbat lumea. Și apoi există cărți care au schimbat doar vocabularul — cum e Utopia lui Thomas Morus, apărută în 1516, care n-a produs niciun paradis terestru, dar a reușit performanța să dea numele tuturor visurilor imposibile. De atunci, fiecare politician, revoluționar sau vizionar cu o idee absurdă se refugiază în Morus ca într-o mănușă intelectuală: „nu sunt nebun, sunt utopic!”.
Insula perfectă, dar numai în carte
Morus, jurist și om de stat britanic, imaginează în ”Utopia” o insulă unde toți oamenii trăiesc în pace, proprietatea privată e abolită, banii nu există, iar toată lumea muncește, citește și mănâncă rațional. Pe scurt — un comunism creștin avant la lettre, scris de un om care avea să fie decapitat de o monarhie foarte reală.
Ironia istoriei e că Morus, canonizat ulterior ca sfânt, ar fi fost probabil executat și în propria Utopie, dacă ar fi îndrăznit să critice „sistemul perfect”.
Utopia — primul fake news filozofic
Ce n-au înțeles unii cititori e că Utopia nu era un plan politic, ci o satiră. Morus nu a vrut să construiască un paradis, ci să arate că ideile despre perfecțiune socială sunt, prin natura lor, absurde. E ca și cum ai face o rețetă de tort care iese excelent doar dacă nu o prepari niciodată.
Dar, desigur, lumea intelectuală adoră să ia glumele în serios. Astfel, timp de cinci secole, Utopia a devenit pentru ideologi ceea ce a fost Biblia pentru teologi: o sursă de citate scoase din context.
Cine a furat visul lui Morus?
De la republicile socialiste la mișcările new-age, de la planificatorii centrali până la startup-urile care promit „comunități sustenabile”, toți s-au revendicat, într-un fel, din Morus. În Utopia, oamenii lucrează doar șase ore pe zi și restul timpului îl dedică educației. Sună bine — până îți amintești că și în Uniunea Sovietică oamenii „lucrau pentru binele comun”.
Așa că, dacă citești Utopia azi, e imposibil să nu zâmbești amar: fiecare generație o reinventează ca să-și justifice propriul eșec.
O lume fără bani, dar cu conturi off-shore
Morus n-ar fi putut bănui că, 500 de ani mai târziu, planeta ar fi plină de „utopii selective”: paradisuri fiscale pentru bogați, rețele sociale unde toți sunt „egali”, dar unii au mai mulți followeri decât alții, și ideologii care promit raiul pe pământ, dar cu condiția să te abonezi lunar.
Într-un sens, trăim deja în „Utopia” lui Morus — doar că fără armonie, fără egalitate și, desigur, fără rațiune.
Morala ironică a poveștii
Cea mai mare ironie e că „Utopia” a fost scrisă de un om care știa prea bine cât de coruptă e natura umană. Morus a visat o lume perfectă tocmai pentru că trăia într-una profund imperfectă. Iar mesajul său, dacă ne uităm atent, e simplu: cine vrea o societate fără defecte, n-a înțeles nici oamenii, nici istoria.
Adevărata „Utopie” a lui Morus nu e insula imaginară, ci credința că oamenii ar putea vreodată să trăiască fără vanitate, fără putere și fără ipocrizie. Spoiler: nu s-a întâmplat.
În loc de concluzie
Dacă Utopia ar fi scrisă azi, probabil ar fi un podcast cu titlul „Cum să-ți optimizezi societatea în 10 pași”, sponsorizat de o corporație tech care vinde iluzia libertății prin algoritmi.
Thomas Morus ar fi fost invitat la TEDx, ar fi vorbit despre „echilibrul dintre rațiune și compasiune”, iar la final ar fi primit un trofeu pentru „viziune socială”.
Dar pentru cine citește printre rânduri, „Utopia” rămâne nu un plan de construcție, ci un avertisment elegant: cu cât lumea vrea mai tare să devină perfectă, cu atât devine mai absurdă.
După ce am hoinărit prin insula perfectă a lui Thomas Morus, ne întoarcem, inevitabil, pe țărmul realității – acolo unde nimeni nu trăiește din rațiune și unde virtutea are nevoie de un avocat bun. Morus ne-a arătat cum ar arăta lumea dacă oamenii ar fi morali; Machiavelli, în schimb, ne va arăta cum funcționează lumea tocmai pentru că nu sunt. Dacă „Utopia” e manualul visătorilor care cred că puterea se obține prin merit, Principele e ghidul cinicilor care știu că se menține prin frică.
Așadar, pregătiți-vă pentru următorul episod din colecția noastră de iluzii renascentiste: lăsăm în urmă paradisul rațiunii și intrăm în curtea domnitorilor fără scrupule, acolo unde idealurile se negociază, loialitatea se cumpără, iar moralitatea e doar o unealtă de PR politic. După Morus, vine Machiavelli — sau, cum ar zice Erasmus dacă ar mai fi printre noi: „Să râdem, dar să nu ne apropiem prea tare de tron.”