Continuând seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, după ce în episodul trecut, am dezbătut cu Galileo Galilei „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” – adică eterna ceartă dintre heliocentriști și geocentriști, dintre „Soarele e centrul” și „Pământul e buricul” –, era inevitabil să ajungem la un alt tip de orbită: cea a ipocriziei. Dacă la Galileo scandalul venea din faptul că îndrăznea să mute planeta din centrul Universului, la Molière problema era că muta „sfântul” din centrul moralității.
Pe scurt, dacă Galilei a fost acuzat că răstoarnă cosmosul, Molière a fost acuzat că răstoarnă biserica din scaunul comod al autorității. Și, sincer, între un Soare care nu se învârte după noi și un Tartuffe care se învârte după averea altora, parcă al doilea e mai greu de suportat.
Tartuffe – Sfântul ipocrit care a speriat Franța
Dacă ar exista un top al scandalurilor culturale din secolul XVII, „Tartuffe” de Molière ar fi pe podium, cu medalia de aur la categoria „Cum să enervezi clerul și să faci regele să transpire”. Piesa, scrisă în 1664, a fost inițial interzisă de Ludovic al XIV-lea, nu pentru că ar fi fost plictisitoare, ci pentru că era prea… adevărată.
Ipocrizia, ridicată la rang de artă
Tartuffe, personajul principal, e prototipul „sfântului” care își face cruce cu mâna dreaptă și bagă mâna stângă în buzunarul altuia. Un fel de influencer religios avant la lettre: predică abstinența, dar practică seducția; vorbește despre modestie, dar visează la averea gazdei. Dacă ar fi trăit azi, ar fi avut canal de YouTube cu titlul „Cum să fii pur și să-ți iei vilă în Pipera”.
Controversele – când teatrul devine pericol public
Clerul francez a urlat că piesa e blasfemie. Evident, nu pentru că „Tartuffe” ar fi fost inventat, ci pentru că semăna prea bine cu unii „părinți spirituali” reali.
Publicul a râs cu lacrimi, dar râsul era suspect: cine râde de ipocrizie, poate că nu mai donează la biserică.
Regele a jucat rolul de arbitru: „Hai să nu supărăm prea tare pe băieții cu sutana, dar nici să nu-l omorâm pe Molière, că e amuzant.”
Rezultatul? Piesa a fost cenzurată, rescrisă, reprogramată. Un fel de „serial Netflix” cu episoade scoase la presiunea sponsorilor.
Actualitatea lui Tartuffe
Ironia e că „Tartuffe” nu a murit odată cu Molière. Îl găsești azi în:
• Politică: predică „valori tradiționale”, dar are contracte cu statul pe sub masă.
• Business: CEO-ul care vorbește despre „responsabilitate socială” și își mută profitul într-un paradis fiscal.
• Societate: vecinul care îți spune că „familia e sfântă”, dar își schimbă partenerii mai des decât își schimbă uleiul la mașină.
• Social Media: Influencerul care promovează un „stil de viață minimalist și autentic”, dar al cărui conținut este plin de plasare de produse scumpe și filtre de înfrumusețare excesive.
„Tartuffe” nu e doar o piesă de teatru, e un manual de supraviețuire într-o lume plină de ipocriți. Molière a pus oglinda în fața societății și, surpriză, oamenii s-au speriat de ce au văzut. De atunci și până azi, Tartuffe trăiește liniștit, ba chiar prosperă. Diferența e că acum are cont de Instagram și hashtag-ul #blessed.
Și dacă Tartuffe ne-a arătat cum ipocrizia poate fi ridicată la rang de virtute, următorul pas firesc e să vedem ce se întâmplă când virtutea se transformă în drum lung, cu obstacole, revelații și… multă oboseală. „Călătoria pelerinului” de John Bunyan promite să ne scoată din salonul parfumat al ipocriților și să ne arunce pe drumurile prăfuite ale credinței, unde fiecare pas e o luptă între „adevăr” și „comoditate”. Așadar, pregătiți-vă bocancii spirituali: după ce am râs de Tartuffe, în episodul următor urmează să ne plimbăm cu Pelerinul – și să vedem dacă drumul spre mântuire e mai puțin plin de farsori decât teatrul lui Molière.