Dacă în episodul trecut din seria Istoria literaturii în 50 de cărți interzise, ne-am ocupat de Tartuffe, maestrul absolut al ipocriziei religioase — un fel de influencer spiritual avant la lettre, capabil să-ți vândă moralitate contrafăcută cu zâmbetul pe buze — astăzi trecem la nivelul următor: omul care chiar a crezut ce predică.
În scenă intră John Bunyan, cu a sa ,,Călătoria pelerinului” — lucrare scrisă nu într-un salon parizian cu saltele pufoase, ci într-o celulă rece, unde singurele aplauze erau zgomotul cătușelor.
Dacă Tartuffe îți arată cât de jos poate coborî ipocrizia religioasă, Bunyan îți arată cât de departe poate merge perseverența unui credincios autentic. Adică suficient de departe încât să deranjeze absolut pe toată lumea.
Bun venit la partea a doua din saga noastră: „Religia, între farsă și temniță”.
Cum a reușit un biet om închis într-o pușcărie englezească să enerveze lumea mai abitir decât un influencer neinvitat la o conferință de presă
În 1678, un tip pe nume John Bunyan, predicator baptist cu prea multe convingeri și prea puțin respect pentru autoritățile vremii, s-a apucat să scrie una dintre cele mai influente cărți protestante din istorie: „Călătoria pelerinului”. Și nu în vreun salon literar, printre perne de mătase și la lumina unei lămpi poetice, ci în închisoare — acolo unde fusese băgat pentru delictul grav de a predica fără licență.
„Călătoria pelerinului” e povestea unui biet om, numit foarte subtil Creștinul, care își ia lumea în cap și pleacă din „Cetatea Pierzării” — un loc nu foarte diferit de rețelele sociale — ca să ajungă în „Cetatea Cerească”, echivalentul unei destinații all-inclusive spirituale. Pe drum, trece prin toate încercările posibile: mlaștini ale deznădejdii, târguri ale deșertăciunii, monștri morali cu nume care sună ca titlurile unor cursuri motivaționale dubioase și personaje care îl ajută doar dacă le convine. E atacat, ispitit, certat, moralizat și încurajat pe rând de o întreagă menajerie de alegorii, fiecare mai entuziastă în a-i complica viața decât precedenta. Până la urmă ajunge la destinație, dar nu înainte de a demonstra că drumul spre mântuire seamănă mult cu un reality-show spiritual în care camera de filmat nu se oprește niciodată și nimeni nu e acolo doar ca să te ajute.
Așa se întâmplă când statul se supără: fie îți ia microfonul, fie îți ia libertatea. În cazul lui Bunyan, au mers direct pe varianta „hai să-l băgăm la răcoare, poate-i trece pofta de metafore teologice”. Dar nu, nu i-a trecut.
O carte-simbol a persecuției religioase… sau doar manualul ideal pentru anxietate spirituală?
„Călătoria pelerinului” este, desigur, o alegorie creștină. Eroul, numit subtil Creștinul, fuge din Cetatea Pierzării și se îndreaptă spre Cetatea Cerească. Pe drum, e bătut, descurajat, manipulat și lăsat baltă de toți prietenii nepotriviți — practic, o zi obișnuită pe Facebook.
Cartea a devenit rapid un simbol al rezistenței religioase. Cititorii au văzut în ea reflecția propriei lupte cu opresiunea, păcatul și birocrația bisericească. În timp ce autoritățile anglicane au văzut un alt lucru: „uite-l și pe ăsta, predică și din pușcărie, ce tupeu!”
Controversele: de la teologie la puritanismul excesiv
Ironia supremă? Lucrarea a fost considerată de mulți periculoasă. Da, o poveste cu un om care merge spre Cer a fost percepută ca un fel de manifest revoluționar.
1. Prea mult protestantism pe centimetru pătrat
Criticii anglicani au strâmbat din nas: Bunyan, cu harul lui direct „de la sursă”, nu avea eleganța unor prelati bine instruiți. A îndrăznit să sugereze că omul poate avea o relație personală cu Dumnezeu fără aprobări notariale. Revoltător!
2. Puritanii au aplaudat… un pic cam entuziasmați
Cartea a devenit manual de instrucțiuni pentru toți cei convinși că viața e o încercare continuă și că bucuria e un păcat cu potențial exploziv. În unele comunități, lectura ei era tratată ca un fel de detox spiritual: un capitol pe zi, preferabil cu lumina stinsă și cu voce solemnă.
3. Secularii și modernii: „frate, dar câtă dramă!”
Pentru cititorul modern, cartea e un festival de hiperbole morale. Răul e rău de tot, binele e ultra-bine, iar protagonistul plânge mai des decât schimbă algoritmul YouTube politica de monetizare. Unii au citit-o ca pe o epopee; alții, ca pe un manual de anxietate religioasă avant la lettre.
Un best-seller care n-a vrut să fie best-seller
Satiric vorbind, „Călătoria pelerinului” e ca acea postare pe blog scrisă de tine în glumă, care ajunge virală și apoi e folosită la conferințe de specialitate — iar tu nu mai știi dacă ești autor serios sau meme cultural.
Romanul lui Bunyan a fost considerat unul din primele 100 din lume. Tradusă în sute de limbi, predată în școli, citată în predici, analizată în universități. Dacă Bunyan ar fi trăit azi, ar fi avut probabil un podcast, un cont popular de X, și ar fi fost banat periodic pentru „conținut religios sensibil”.
De ce rămâne provocatoare și astăzi
Pentru că e o carte scrisă cu sânge, suferință și încăpățânare — și oamenii simt asta. Nu e literatură sterilă, e literatură cu puls.
Și pentru că, oricât ar încerca lumea modernă să o „citească obiectiv”, e imposibil: „Călătoria pelerinului” lovește fix în fibra aceea morală pe care ne place să o ignorăm când avem Netflix, obligații și un deadline care arde.
În sfârșit, cineva care a supărat pe toată lumea
„Călătoria pelerinului” e povestea unui om care a scris din închisoare o carte despre libertate, care a reușit să enerveze biserica oficială, să sperie scepticii, să inspire radicali și să dea bătăi de cap intelectualilor.
Pe scurt:
• prea religioasă pentru seculari,
• prea radicală pentru conservatori,
• prea populară pentru elite,
• prea dură pentru sensibili,
• prea adevărată pentru cei care ar prefera ca adevărul să fie mai… comod.
Și, dacă tot am ajuns aici — de la ipocrizia burlescă a lui Tartuffe la misticismul încăpățânat al lui Bunyan — e momentul să continuăm ascensiunea (sau coborârea, depinde din ce unghi privești) spre următorul episod: „Enciclopedia” lui Diderot & d’Alembert. O operă atât de periculoasă încât autoritățile au considerat-o un atentat direct la sănătatea publică: nu de alta, dar risca să îi facă pe oameni să… gândească. Dacă Bunyan a fost pedepsit pentru că predica fără licență, iluminiștii francezi vor fi sancționați pentru crima mult mai gravă de a nu cere voie atunci când deschid ferestrele minții. Așadar, pregătiți-vă: în episodul următor ne mutăm din temnița religioasă în laboratorul rațiunii — acolo unde dogma se topește mai repede decât lumânările pe altar.