După ce în episodul trecut al seriei Istoria literaturii în 50 de cărți interzise, ne-am plimbat spiritual prin ”Călătoria pelerinului” a lui Bunyan — acea carte care ne învață că drumul către mântuire e presărat cu obstacole, tentații și, mai ales, cu personaje care seamănă suspect de mult cu vecinii noștri — era inevitabil să schimbăm registrul.
Așa că, dintr-o operă care predică supunerea morală, trecem la una care predică exact contrariul: supunerea… rațiunii.
Dacă Bunyan ne îndeamnă să ne păzim sufletul, Diderot și d’Alembert ne îndeamnă să ne păzim creierul.
Și, în mod amuzant, asta i-a speriat pe contemporanii lor mult mai tare decât orice demon din alegoria pelerinului.
Prin urmare, bine ați revenit la kritiQ.ro, locul unde trecem de la literatură devoțională la literatură „deviațională”, de la frica de iad la frica autorităților de idei, și unde încercăm să ne facem un obicei din a analiza cărți care, când au fost publicate, au provocat în mod egal indignare, panică și câteva crize nervoase prin cancelariile Europei.
Astăzi vorbim despre ”Enciclopedia” — manualul de instrucțiuni al lumii moderne, pe care secolul al XVIII-lea a încercat cu disperare să-l țină închis într-un sertar.
Spoiler: n-a reușit.
Enciclopedia – Manualul de Instrucțiuni al Lumii Moderne… interzis de lume
Între 1751 și 1772, Europa culturală a trăit una dintre cele mai mari drame intelectuale din istoria continentului: a apărut ”Enciclopedia” lui Denis Diderot și Jean le Rond d’Alembert.
Un monstru editorial în 35 de volume, scrise de peste 150 de autori, care s-au încăpățânat să explice… lumea. Iar asta, desigur, era inacceptabil.
Pentru autoritățile vremii, ”Enciclopedia” nu era o carte: era un atac terorist la adresa dogmei, o bombă artizanală din hârtie și cerneală care risca să explodeze în mințile cititorilor și să provoace ceva infinit mai periculos decât revolte, războaie sau conspirații: gândirea critică.
Dogma, anul 1751: „Nu ne atingeți sistemul, că se strică!”
Imaginați-vă atmosfera. Franța încă nu descoperise democrația, dar descoperise cu succes frica de idei. Câteva fraze nefericite despre Biserică sau autoritate puteau aduce mai multe probleme decât o scrisoare de dragoste găsită în buzunarul greșit.
În acest decor, Diderot și d’Alembert au venit cu ideea insolentă, aproape criminală, de a pune la un loc tot ce se știe despre lume: matematică, fizică, economie, filozofie, tehnică, politica vremii și chiar… cum se fabrică acele banale, dar indispensabile obiecte ale vieții cotidiene.
Pentru cenzori, asta a fost o ambuscadă intelectuală. Să explici cum funcționează lucrurile? Să lași omul să înțeleagă?
„Cum îndrăzniți!?”, au strigat ei, probabil înecându-se într-o supă episcopală.
Ereticii cu condei
Printre colaboratori se aflau Voltaire, Rousseau, Montesquieu – un Who’s Who al celor pe care Inchiziția ar fi vrut să-i vadă mutați, de preferat pe lumea cealaltă.
Acești indivizi au avut obrăznicia de a sugera:
• că puterea trebuie analizată;
• că tradițiile nu sunt argumente;
• că adevărul nu e monopolul nimănui;
• și, mai grav, că oamenii pot gândi singuri.
Un asemenea set de idei, evident, reprezenta o amenințare pentru toți cei care își construiseră cariere, averi și vanități din… absența ideilor.
Interzisă! (dar cumpărată pe sub mână, ca țigările în liceu)
În 1752 și 1759, Biserica și statul francez, într-o rară demonstrație de unitate, au interzis Enciclopedia. Era prea periculoasă, prea „luministă”, prea modernă, prea „nu ne mai ascultă lumea dacă citește asta”.
Dar, ca orice lucru interzis, volumul a devenit un bestseller.
Oamenii îl cumpărau pe sub mână, îl ascundeau în poduri și îl citeau noaptea, ca pe un manual secret al viitoarei lumi.
Așa cum se întâmplă de obicei, interdicția nu a făcut decât să consacre opera: ”Enciclopedia” nu mai era o simplă lucrare; devenise o cauză.
Contradicția eternă: toți o condamnă, toți o consultă
Ce e fascinant e că până și unii dintre cei care criticau vehement opera o foloseau în privat.
E greu să spui „să ardă cartea!”, când chiar tu ai aflat din ea cum se extrage salpetrul sau cum funcționează o moară de apă.
Cenzorii vremii au experimentat o situație familiară: să condamni ceva public, dar să te folosești de el pe ascuns.
Un soi de „Doamne ferește de iluminism!”, rostit în timp ce-ți notezi într-o agendă idee după idee.
Șocul suprem: o carte ce nu cerea supunere, ci discernământ
Ceea ce a iritat cel mai mult autoritățile nu a fost conținutul propriu-zis – tehnică, știință, filozofie –, ci filosofia din spatele proiectului: cunoașterea aparține tuturor, adevărul trebuie verificat, nu acceptat, autoritatea trebuie justificată, nu venerată, iar omul poate să gândească, fără intermediari spirituali sau politici.
Pentru epoca respectivă, Enciclopedia era echivalentul unui hack: un jailbreak intelectual.
Rezultatul? O lume care se schimbă (spre disperarea celor care nu voiau schimbare)
Deși interzisă, răscolită, blamată, Enciclopedia a reușit exact ce își propusese:
• a împins Europa către modernitate,
• a pregătit terenul pentru Revoluția Franceză,
• a schimbat raportul dintre putere și individ,
• a devenit modelul oricărui proiect enciclopedic ulterior (inclusiv Wikipedia, păcatul suprem al dogmei moderne).
Într-un sens profund ironic, autoritățile care au încercat să o suprime sunt responsabile pentru faima ei.
Când interzici o carte, îi faci reclamă.
Când interzici Enciclopedia, creezi istorie.
Când ideile devin periculoase, puterea devine ridicolă
Aşadar, ”Enciclopedia” lui Diderot și d’Alembert rămâne un monument al rațiunii, dar și un document al panicii autoritare.
A demonstrat ceva simplu și universal:
Nimic nu sperie puterea mai tare decât oamenii care încep să pună întrebări.
Poate că, într-o zi, vom trăi într-o lume în care ideile nu vor mai fi considerate bombe.
Dar până atunci, ”Enciclopedia” rămâne un manual de instrucțiuni pentru libertate — ironic, scris de oameni care nu aveau libertatea de a-l publica.
Și, dacă ”Enciclopedia” i-a făcut pe cenzori să-și aprindă lumânările nu pentru luminare, ci pentru exorcizare editorială, stați să vedeți ce urmează. În episodul viitor ne mutăm la Voltaire și la ,,Candide”, cartea care a reușit performanța unică de a fi arsă oficial, dar citită neoficial în fiecare salon parizian în care exista măcar un scaun, o masă și un om cu doi neuroni nelegați la dogmă. Dacă Diderot i-a supărat prin idei, Voltaire îi enervează prin faptul că are… umor. Iar umorul, după cum știm, este cea mai mare amenințare la adresa optimismului religios: face oamenii să râdă în loc să tacă. Așa că pregătiți-vă: urmează un tur ghidat prin lumea în care „totul e pentru ce e mai bine”, mai ales când nu e.