Continuăm seria noastră despre „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” și, dacă în episodul trecut ne-am ocupat de „Suferințele tânărului Werther”, acea carte minunat de deprimantă care a fost acuzată că le-ar fi dat cititorilor idei… prea definitive, ei bine, astăzi rămânem tot în secolul XVIII, unde intelectualii făceau furori nu doar prin peruci, ci și prin scandaluri literar-filozofice.
După ce am văzut cum Goethe a reușit performanța istorică de a fi interzis pentru „exces de emoție”, era inevitabil să trecem la opusul perfect: Immanuel Kant, omul care a reușit să sperie lumea nu cu pasiune, ci cu… logică. Dacă Werther era considerat periculos pentru că putea să te împingă la sinucidere, Kant a fost considerat periculos pentru că putea să te împingă la gândire. Iar în unele epoci, sincer, cele două au fost privite cu aceeași suspiciune.
Așa că, după plânsul romantic al lui Goethe, era timpul pentru puțină disciplină intelectuală: „Critica rațiunii pure”, lucrarea care i-a făcut pe teologi să se întrebe dacă nu cumva rațiunea ar trebui și ea reglementată printr-un edict imperial. În fond, dacă emoția este primejdioasă, ce ne facem cu gândirea? Poate că și ea ar trebui pusă sub tutelă, nu?
Dar să nu anticipăm: haideți să vedem cum a ajuns Kant, cel mai punctual om al secolului, să provoace un haos intelectual mai mare decât lacrimile lui Werther.
„Critica rațiunii pure”: când Kant a îndrăznit să-i explice lumii cum gândim… iar lumea s-a supărat
În 1781, un domn liniștit din Königsberg, Immanuel Kant, s-a trezit într-o dimineață și a zis:
„Hai să scriu o carte care să schimbe filozofia pentru următoarele două secole… și să-i irit atât pe metafizicieni, cât și pe teologi. Ce poate merge prost?”
Rezultatul a fost „Critica rațiunii pure”, o operă masivă, grea ca o Biblie legată în plumb și, după unii, la fel de revelatorie. După alții: la fel de indezirabilă.
Pe scurt, Kant spune că mintea noastră nu stă ca un burete pasiv să absoarbă realitatea. Nu, ea este un mic dictator care filtrează, organizează și transformă tot ce percepem. Lumea, zice Kant, nu o vedem „așa cum este”, ci „așa cum ne lasă mintea să o vedem”.
Ei bine… pentru secolul XVIII, asta a sunat cam ca un:
„Dragă lume, tot ce crezi că știi s-ar putea să fie doar… în capul tău.”
Și aici începe distracția
Când Kant a spus că rațiunea are limite, lumea a înțeles – cu acea abilitate istorică omenească de a înțelege exact opusul – că el, de fapt, vrea să elibereze rațiunea de orice limită.
Rezultatul? Biserica s-a panicat, metafizicienii s-au ofuscat, iar cititorii obișnuiți… au adormit.
În timp ce dogmaticii religioși vedeau în Kant un agent al raționalismului ateu, raționaliștii vedeau în el un trădător pentru că le limita visul de a „cunoaște absolutul” cu metoda matematică.
Pe scurt, nimeni nu a fost mulțumit. Semn sigur că omul chiar a spus ceva inteligent.
De ce era Biserica deranjată?
Kant nu mai lăsa loc „demonstrațiilor matematice” despre existența lui Dumnezeu. Adio argumentul cosmologic, teodicee frumos lustruită, lanțuri cauzale care duc convenabil spre Creator.
Kant a zis simplu:
„Rațiunea pură nu poate demonstra nici că Dumnezeu există, nici că nu există. Punct.”
Cu alte cuvinte:
Stop joc. Gândirea speculativă, la colț.
Pentru teologi, asta suna a:
„Cum adică nu putem gândi infinitul? Vorbește mai rar, Immanuel, că se dărâmă șandramaua!”
Și metafizicienii? Ei de ce s-au simțit atacați? Pentru că până atunci, metafizica era sportul preferat al Europei: întinzi o idee, o umpli cu concepte, o împingi în eternitate și gata, ai un sistem filozofic.
Kant a venit și a spus:
„Metafizica nu e un sport, e un labirint în care alergăm după umbre.”
Filozofii dogmatici au reacționat cu indignare profesională:
„Cum îndrăznește cineva să ne spună că nu putem ști ce e dincolo de experiență, tocmai când ne pregăteam să publicăm un tratat de 700 de pagini despre absolut?”
Controversele în stilul secolului XVIII
Dacă ar fi existat rețele sociale în vremea lui Kant, feed-ul ar fi arătat cam așa:
• Teologii: „Kant rupe tradiția! Blochează-l înainte să ne relativizeze transcendental!”
• Raționaliștii: „Acest individ este suspect de modestie epistemologică. Nu mai vine la petrecerile noastre infinite.”
• Empiriștii: „Mda, interesant, dar nu ai niște date experimentale pentru ce spui?”
• Publicul larg: „Fraților, nu înțeleg titlul. E critică a rațiunii sau e rațiune critică? Ce criticăm, de fapt?”
Dar ce a reușit, de fapt, Kant?
A făcut imposibilă orice discuție rezumată în propoziția: „E simplu.”
Datorită lui, avem azi:
• dezbateri interminabile despre percepție;
• epistemologie care depășește în complexitate fizica cuantică;
• cursuri universitare în care profesorii promit că explică „Critica” pe înțelesul tuturor, apoi zic: „Asta vom clarifica… altă dată”.
Iar studenții învață cu această carte un lucru fundamental: nu tot ce e important e și ușor.
Ironia finală
Deși opera sa a fost contestată pentru raționalism, Kant nu a fost un „liber-cugetător anarhic”, ci poate cel mai ordonat și previzibil om din istoria filozofiei.
Legenda spune că vecinii își potriveau ceasurile după plimbările lui regulate.
Iar aici e ironia cosmică: cel mai monoton om al secolului a dat lumii cea mai explozivă carte de filozofie.
Concluzie: „Critica rațiunii pure” este cartea care a enervat pe toată lumea și a convins lumea că merită citită… sau ignorată până la pensionare.
Mai mult, Kant e ca un update major la sistemul de operare al minții: toată lumea îl contestă la început, dar după aceea nu mai poate trăi fără el.
Așadar, după ce ”Werther” ne-a arătat cât de periculoasă poate fi emoția, iar Kant ne-a demonstrat că nici gândirea nu e chiar un hobby inocent, pare că secolul XVIII avea un talent aparte pentru a transforma fiecare carte într-un potențial dezastru social. Și dacă tot am trecut prin depresie romantică și panică metafizică, în episodul următor vom face cunoștință cu un autor care a stârnit nu lacrimi și nici migrene intelectuale, ci spaime politice în toată regula: Thomas Paine. Da, omul care a reușit performanța de a fi interzis în Anglia pentru că a avut tupeul – culmea! – să vorbească despre „Drepturile omului”. Pregătiți-vă, deci: după ce am deranjat Biserica și filozofii, este timpul să enervăm și monarhia. Ce poate merge mai prost?