Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am ocupat de „Lolita”, romanul care a reușit performanța de a scandaliza lumea prin erotism, subtilitate și un protagonist cu probleme severe la capitolul morală, astăzi ne mutăm pe tărâmul unui alt tip de interdicție literară. După ce am disecat cartea care i-a făcut pe puritani să-și ascundă ochii (dar să citească pe furiș), trecem acum la romanul care i-a făcut pe sovietici să-și ascundă tot: nervii, orgoliile și – cel mai important – libertatea de expresie. Dacă „Lolita” a supărat pentru că „prea mult sex”, „Doctor Jivago” a fost interzis pentru că „prea mult adevăr”. Iar dacă Nabokov a deranjat sensibilități morale, Pasternak a deranjat sensibilități politice – ceea ce, după cum știm, e un sport extrem în orice stat care confundă literatura cu un manual de bune practici ideologice. În fond, fiecare epocă are tabuurile ei: unii se tem de seducție, alții de poezie. Unii ard cărți pentru că încing imaginația, alții pentru că aprind conștiința.
Doctor Jivago – romanul care a răcit URSS-ul mai tare decât iarna siberiană
Există cărți care intră în istorie prin forța ideilor lor. Există cărți care intră în istorie prin frumusețea limbajului. Și există cărți care intră în istorie pentru că au reușit performanța rară de a scoate un imperiu din pepeni. „Doctor Jivago” de Boris Pasternak – publicat în 1957, dar interzis cu un entuziasm aproape sportiv în URSS – reușește să bifeze simultan toate cele trei motive. Cu mențiunea că ultimul a făcut cel mai mult zgomot.
Pentru Kremlin, Pasternak nu era un scriitor, ci o problemă medicală: o infecție ideologică ce trebuia tratată urgent. Iar tratamentul a fost, evident, proscrierea cărții, izolarea pacientului și o serie de presiuni atât de „umaniste”, încât până și doctorul Zhivago ar fi prescris ceva liniștitor, eventual pentru cei din Comitetul Central.
O poveste de dragoste… periculoasă pentru statul socialist sensibil la metafore
Pasternak a îndrăznit să scrie un roman despre viață, iubire și libertate, pe fundalul Revoluției Ruse și al războiului civil. Așa ceva, în ochii cenzorilor, era aproape obscen. Nu neapărat pentru că romanul e pasional – ci pentru că personajele își permit luxul decadent de a gândi singure și de a nu se încadra perfect în macheta „omului nou”.
În logica regimului, dragostea dintre Iuri Jivago și Lara Antipova nu era doar o poveste romantică, ci un atac frontal la adresa moralității socialiste. Să iubești pe altcineva decât Partidul? Inadmisibil. Să pui drama interioară înaintea construcției socialismului? Crimă ideologică. Să pui poezia înaintea planului cincinal? Clar, agent occidental.
Publicarea în Occident – momentul în care URSS a scuipat ceaiul pe tastatură
Refuzat cu indignare patriotică de editorii sovietici, manuscrisul a fost publicat în Italia. A urmat un scandal internațional atât de savuros, încât ar merita ecranizat separat: CIA-ul a distribuit romanul în URSS pe ascuns, sovieticii au urlat că e propagandă imperialistă, iar Pasternak… Pasternak a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
Moment în care Kremlinul a reacționat cu eleganța specifică: l-a forțat să refuze premiul. Că doar nu era să permită Occidentului să premieze un scriitor rus care gândea în afara liniilor trasate cu rigla de aparatcici.
În acea perioadă, dicționarele sovietice au introdus involuntar un nou sens al cuvântului rușine: „Situația în care unul dintre supușii tăi e considerat genial de lumea întreagă, iar tu trebuie să-l pedepsești pentru asta”.
Adevăratul motiv al interdicției: romanul nu se termină cu victoria inevitabilă a socialismului
Problema cu „Doctor Jivago” nu era că el critica regimul sovietic direct – nu o făcea. Problema era că nu îl glorifica. Cenzorii nu au găsit acele pasaje obligatorii în literatura oficială: muncitori fericiți, tractoare eroice, optimism radiant, țărani care cântă imnuri comuniste în timp ce recoltează recorduri istorice.
În loc de asta, romanul vorbește despre dezorientare, durere, pierdere, iubire, identitate – adică exact acele subiecte umane care devin brusc „subversive” atunci când statul vrea să te convingă că totul merge minunat, chiar dacă tocmai ai prins încă un ger de minus 40 în bucătăria comunală.
Concluzie: Pasternak a făcut ce nu trebuia – a scris literatură, nu propagandă
În final, „Doctor Jivago” a rămas în istoria literaturii, iar URSS în istoria statelor care au încercat să-i spună culturii cum să expire și cum să inspire. Evident, cultura a inspirat pe nas și a expirat direct în obrazul lor.
Pasternak a fost pedepsit pentru că a scris cu o sinceritate pe care regimul o considera primejdioasă. Ironia? Exact interdicția sovietică a transformat romanul într-un simbol global al rezistenței culturale. Dacă vroiau să-l îngroape, au reușit doar să-i construiască un monument.
În definitiv, „Doctor Jivago” nu a fost interzis pentru că era o carte periculoasă, ci pentru că adevărul devine periculos atunci când e spus prea frumos.
Post-scriptum românesc: unde Jivago ar fi diagnosticat „complexul de utilitate geopolitică”
Și dacă tot vorbim despre imperii sensibile și literatură interzisă, cum să nu aruncăm o privire spre România zilelor noastre, unde anumite grupări „patriotice” – atât de patriotice încât îți vine să ascunzi tricolorul ca să nu fie compromis – par să repete, cu o obediență emoționantă, exact discursurile pe care Moscova le-ar pune pe un afiș în fața Comitetului Central. Ironia face că, la peste 60 de ani după ce URSS se temea de un roman, avem pe plai mioritic mici brigăzi digitale care se tem de orice idee liberă și o combat cu zelul unui cenzor sovietic în prag de pensie. Dacă Pasternak ar fi trăit azi la noi, probabil ar fi fost acuzat fie că e „globalist”, fie că e „agent străin”, fie că nu respectă normele tradiționale stabilite în ultimele două ore pe Facebook. Concluzia: România democratică nu mai interzice cărți, dar produce entuziasmați care abia așteaptă să interzică oameni. În fond, ce e mai frumos decât să fii util unei puteri străine exact când te declari suveranist până la lacrimi?
Iar dacă după „Lolita” și „Doctor Jivago” credeați că am epuizat gama literaturii care a înfuriat autorități de toate culorile politice, vă anunț cu bucurie că urmează o schimbare de registru… înspre violență. Da, în episodul următor vom deschide portocala – una mecanică, desigur – și vom analiza cu entuziasm critic modul în care Anthony Burgess a reușit, în 1962, să sperie lumea nu cu erotism sau cu poezie subversivă, ci cu niște tineri prea energici și un stat prea dornic să-i „repare”. Dacă în URSS se interziceau cărțile care gândesc, în alte părți se interziceau cărțile care bat. Așa că pregătiți-vă pentru un nou episod al seriei „KritiQ – Literatura care enervează regimurile”, în care descoperim ce se întâmplă când libertatea artistică primește un pumn în ficat… și zâmbește ironic.