De la Gulag la Gilead, drumul scurt pe care nu-l recunoaștem, dar tot îl facem
Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am plimbat cititorul prin „Arhipelagul Gulag”, acea colecție de stațiuni de „relaxare” unde Uniunea Sovietică își trimitea cetățenii să își reconsidere opțiunile politice prin muncă forțată, astăzi schimbăm doar decorul, nu și tema. De la teroarea birocratică a lui Soljenițîn trecem la teroarea teocratică a lui Atwood — un fel de upgrade de la versiunea „Siberia 1.0” la „Gilead 2.0”, cu aceeași idee de bază: puterea absolută adoră să joace God Mode, chiar și când nu e invitată. Dacă Stalin îți lua libertatea pentru că te gândeai prea liber, în lumea lui Atwood ți-o iau pentru că cineva s-a gândit prea mult în locul tău. Iar noi, cei din prezent, privind aceste distopii, continuăm să spunem relaxați: „Ei, lasă, la noi nu se poate întâmpla așa ceva.” Exact ce spuneau și unii ruși în 1917. Exact ce vor spune și unii gileadieni, probabil, în prologul volumului II.
Cum arată o teocrație când e condusă de băieții care au citit Biblia doar pe diagonală
Există cărți care provoacă scandal, și există cărți care provoacă scandalul suprem: acela în care cititorii se supără pentru că își dau seama că povestea nu e chiar despre o lume alternativă, ci despre lumea lor, doar că scrisă cu alte nume.
„Povestea cameristei” (1985) a lui Margaret Atwood aparține glorios celei de-a doua categorii — romanul care le provoacă celor cu idei „tradiționale” palpitații, iar celor cu idei „moderne” paranoia. Un succes total.
Gilead sau republica unde Biblia e manual de legislație, dar numai capitolele convenabile
Atwood imaginează Gilead (denumirea poate proveni de la biblicul Galaad), un stat utopic condus de o teocrație „pură”, în care femeile sunt împărțite în roluri atât de clare, încât ai zice că au fost inventate de un contabil cu inspirație patriarhală: neveste, econeveste, mătuși și, desigur, cameriste. Acestea din urmă au un rol „nobil”: să procreeze. Nobil în sensul în care o găină „nobilă” face ouă în fiecare zi.
Criticii conservatori au acuzat romanul că exagerează. Desigur. Pentru că în istoria omenirii nu a existat niciodată vreo societate care să controleze corpul femeii, să reglementeze sexualitatea, drepturile reproductive sau libertatea de mișcare. Doar n-o fi exagerată Atwood, ce idee!
Atwood, acuzată că a scris o blasfemie feministă
La apariția romanului, unii comentatori au simțit nevoia să-i explice autoarei, foarte calm, că:
• teocrațiile sunt „de fapt” sisteme stabile;
• femeile au „roluri naturale”;
• distopia ei e „o isterie modernă”.
La care Atwood, în stilul ei blând, a repetat:
„Nu am inventat nimic. Tot ce apare în carte există deja undeva în lume.”
Dacă asta nu-i cel mai politicos „vă mințiți singuri”, nu știu ce este.
Controversele – de la 1985 până la Netflix și mai departe
Apariția ecranizării a transformat cartea într-un fel de manual vizual de protest.
Oamenii au ieșit pe străzi purtând costume de cameriste în: SUA (proteste anti-avort), Polonia, Irlanda, chiar și în state occidentale care se jură că iubesc democrația, dar numai dacă nu e prea libertină.
Conservatorii au reacționat previzibil: „De ce politizați o carte politică? Lăsați literatura în pace!”
Între timp, Atwood probabil își făcea un ceai și se gândea: „Interesant cum ficțiunea devine documentar fără să schimb o virgulă.”
De ce enervează romanul cu adevărat
Nu pentru că e feminist. Nu pentru că e critic la adresa religiilor folosite ca armă politică.
Nu pentru că personajele feminine sunt mai vii decât toată conducerea de partid din Gilead la un loc. E pentru că pune întrebarea pe care nimeni nu vrea s-o audă într-o societate care se crede imună la autoritarism:
„Ce faci dacă într-o zi te trezești și descoperi că drepturile tale nu mai sunt drepturi, ci concesii revocabile?”
„Povestea cameristei” e romanul pe care îl citești râzând amar, apoi îl închizi și te întrebi — foarte stins, ca să nu te audă nimeni: „Cât de departe suntem noi de Gilead?”
Și răspunsul, de fiecare dată, e: „Depinde cine câștigă următoarele alegeri.”
România de azi: unde Gileadul nu există oficial, dar unii încearcă să-l facă pe șest
Și dacă tot vorbim despre teocrații fictive care controlează corpul femeii, România nu stă chiar pe marginea terenului, ci mai mult pe banca de rezerve, pregătită să intre dacă se accidentează vreun Gilead din vecini. Periodic, apar în presă cazuri cu femei și adolescente agresate sexual de slujitori ai altarului (căutaţi pe Google “preoţi agresat femei“), cazuri tratate în stilul autohton: cu „nu generalizăm”, „este doar un preot rătăcit”, „să nu atacăm Biserica” și, preferatul meu, „de ce nu a spus mai devreme?”. De parcă victimele ar avea obligația să ofere și transmisiune live, cu sonor și subtitrare. În timp ce cultele religioase cer în continuare încredere necondiționată și influență politică, realitatea ne bate pe umăr și ne șoptește, ca Offred în roman: „Nu te baza prea tare pe cei care predică virtutea, că unii au citit doar capitolul cu iertarea, nu și pe cel cu responsabilitatea.” România nu e Gilead — încă. Dar când vezi cum sunt tratate victimele și cum sunt protejați agresorii, începi să te întrebi dacă nu cumva cineva, pe undeva, tot ține manuscrisul pentru o versiune locală.
Și astfel, după ce am analizat Gileadul – paradisul teocratic unde libertatea femeii este tratată ca un obiect pierdut la rubrica „Diverse” – ne pregătim să trecem la un alt tip de infern literar: lumea lui „American Psycho”, unde nu mai e nevoie de profeți sau mătuși autoritare ca să controleze oamenii, pentru că există deja bărbați în costume scumpe, cu carduri platină și cu un entuziasm suspect pentru topoare. Dacă în romanul lui Atwood ororile sunt comise în numele sacralității, în romanul lui Bret Easton Ellis sunt comise în numele… brandurilor. Așa că rămâneți aproape: urmează o coborâre într-un Manhattan unde violența este la fel de glossy ca un catalog de lux și unde Patrick Bateman ne demonstrează că, indiferent de epocă, distopiile au întotdeauna un băiat de aur. Sau, în cazul lui, un băiat cu lanțuri… de drujbă.