Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne minunam cum „Fight Club” a reușit performanța să fie interzis pentru că unii cititori au confundat metafora cu un tutorial de bătăi în subsol, acum trecem la un alt titlu care stârnește panică în rândul celor ce cred că literatura trebuie consumată cu cască de protecție. După băieții care-și caută identitatea lovind pereți, intrăm direct în teritoriu geopolitic sensibil cu „Persepolis”, unde o adolescentă își caută identitatea lovindu-se de un regim teocratic. Aparent, pentru cenzori din orice colț al lumii, lucrurile diferă doar prin intensitatea migrenei pe care o provoacă: unii se tem de pumni, alții de idei. În fond, dacă „Fight Club” era o rețetă de „cum să NU interpretezi un roman”, „Persepolis” e manualul perfect de „cum să NU lași cititorii să gândească prea mult”.
„Persepolis” – romanul grafic care a reuşit performanţa rară de a deranja pe toată lumea (de la teocraţi la părinți panicaţi din statele roşii și până la bibliotecari care transpiră doar auzind cuvântul „Iran”)
Dacă există o operă care să funcţioneze ca un aparat de RMN pentru nervii culturali ai societăţii, aceea este „Persepolis”. Iranianca Marjane Satrapi a scos în 2000 un roman grafic (un fel de benzi desenate) autobiografic desenat în alb și negru, dar care a reușit să coloreze viețile multora în nuanțe aprinse de indignare. În Iran a fost cenzurat pentru că „ar strica moralitatea tinerilor” – ceea ce în traducere liberă înseamnă: tinerii ar putea, Doamne ferește, să înceapă să gândească. În anumite state americane, cartea a fost interzisă sau scoasă din programa școlară pentru „conținut nepotrivit” – traducere: oamenii ar putea, Doamne ferește, să înceapă să înțeleagă lumea.
Într-o parte a globului, „Persepolis” a fost considerat periculos pentru că prezintă realități trăite sub un regim teocratic. În cealaltă parte, e periculos pentru că… prezintă realități trăite sub un regim teocratic. Concluzia? Nimeni nu iubește când literatura face ceea ce ar trebui să facă literatura: să pună oglinzi incomode în fața cititorilor. Mai ales când oglinzile sunt desenate cu linii simple și un umor devastator.
Satrapi nu îndulcește nimic: copilăria sub revoluția islamică, propaganda, absurdul ideologic, represiunea, dar și confuzia și ironia adolescenței. Este o carte care deranjează pentru că spune adevăruri cu sinceritatea unui copil și sarcasmul unui adult care știe prea bine cum funcționează lumea. Adăugați la asta faptul că este un roman grafic – gen literar pe care încă unii îl consideră „desene pentru copii” – și aveți o combinație explozivă pentru orice comisie de cenzură interesată să protejeze oamenii de propria lor inteligență.
În mod ironic, „Persepolis” nu a fost niciodată menită să fie un manifest politic agresiv. Satrapi doar povestește viața ei. Dar asta e problema: când povestea reală devine subversivă, nu literatura e radicală, ci realitatea însăși.
În loc de concluzie
Așa că, în timp ce unii continuă să se scandalizeze că o carte de benzi desenate îndrăznește să explice lumea mai bine decât manualele lor prăfuite, „Persepolis” merge liniștită mai departe, citită, iubită și dezbătută. Până la urmă, ce poate fi mai periculos decât o poveste care îți cere să gândești singur? Exact: nimic. De aceea, cenzorii lumii – fie ei în turbane, fie în costume, fie în tricouri cu steagul SUA – pot dormi liniștiți. „Persepolis” n-are cum să schimbe lumea. Poate doar pe cititorii ei. Ceea ce, desigur, e cu mult mai grav.
Și, dacă tot vorbim despre cenzură, moralism și panică pedagogică, ar fi nedrept să uităm România, acest spațiu unde libertatea de expresie e garantată… dar parcă doar între orele 10:00 și 14:00, și numai dacă nu supără pe nimeni important. Aici nu interzicem cărți — Doamne ferește, noi suntem europeni! — noi doar le scoatem „temporar” din biblioteci pentru „reevaluare”, le ignorăm din programe „pentru că nu mai e timp”, sau le etichetăm subtil ca „prea sensibile pentru vârsta elevilor”, de parcă adolescenții români n-ar fi văzut deja mai multă brutalitate și ipocrizie pe Facebook decât în tot „Persepolis”. România nu cenzurează oficial, doar practică metoda locală: control prin indiferență instituțională. Cu alte cuvinte, nu avem nevoie de interdicții ca în Iran sau America; la noi, cultura moare frumos și liniștit, cu rubrică proprie la necrolog, în timp ce dezbatem dacă nu cumva e prea „delicat” să le arătăm copiilor un roman grafic despre libertate.
Iar dacă „Persepolis” ne-a demonstrat cum un roman grafic poate enerva atât ayatolahii, cât și comitetele de părinți americani, pregătiți-vă: în următorul articol coborâm direct în alt crater cultural, acolo unde adolescența, sarcasmul și inconvenientul numit „realitate” se ciocnesc frontal. „Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă” e cartea pe care unii au interzis-o pentru limbaj și sexualitate, ceea ce în traducere kritiQ.ro înseamnă: vorbește prea sincer ca să ne simțim confortabil. Așa că trecem de la Iran la America nativă, de la văl la vulgaritate, de la cenzură solemnă la cenzură pudică — căci, indiferent de continent, nimic nu sperie mai tare decât adolescenții care spun adevărul fără filtru. În episodul următor, promitem aceeași doză de ironie, plus un supliment de ipocrizie instituțională, servit fierbinte.