Dacă în episodul precedent al seriei noastre Istoria literaturii în 50 de cărți interzise, ne-am delectat cu minunata ”Enciclopedie” a lui Diderot și d’Alembert – acea culegere imensă de cunoștințe menită să lumineze mințile europene și să sperie clerul până la lacrimi – astăzi facem un pas mai departe pe terenul periculos al umorului filozofic. Pentru că, după ce ai citit cum oamenii încearcă să stăpânească întreaga lume prin rațiune și definiții, Voltaire vine și îți spune cu un zâmbet ștrengăresc: „Prietene, dacă credeai că totul se poate explica, citește ”Candide” și vezi cum războaiele, cutremurele și prostia oamenilor fac praf tot optimismul tău filozofic.”
Astfel, dacă ”Enciclopedia” este ghidul ilustrat al lumii perfecte a rațiunii, ”Candide” este catalogul ilustrat al lumii reale: dezastre, absurdități și ironie fără perdea. Și, ca să fim sinceri, Voltaire n-are niciun respect pentru Pangloss sau pentru ideile lui despre „totul este pentru bine” – ceea ce face ca această lectură să fie nu doar educativă, ci și delicios de scandaloasă.
„Candide” de Voltaire: optimismul, ars și servit pe tavă
Ah, Voltaire! Sau cum un singur francez poate să enerveze întreaga Europă iluministă… și Biserica, deopotrivă. În 1759, el publică ”Candide”, o nuvelă scurtă și aparent inocentă, dar care avea să-i aducă autorului nu doar faima literară, ci și statutul de „pericol public” pentru moralele oficiale și optimismul religios.
La prima vedere, „Candide” pare o poveste de aventuri, un fel de Disneyland filozofic în care personajul principal, tânărul și naivul Candide, este purtat printr-o serie de catastrofe și nenorociri, toate menite să-i testeze credința într-un Dumnezeu care, aparent, nu se grăbește să intervină. Voltaire, cu zâmbetul lui ironic și umorul acid, sparge mitul optimismului „totul este pentru binele nostru”. Este ca și cum cineva ar arunca cu apă rece în fața unei Europe care adormise în mătasea filosofilor leibnizieni și a „best-of”-urilor teologice: Totul este bine? Ha!
Și aici începe drama: Biserica, cenzorii și morala publică s-au grăbit să declare cartea „blasfemie pură”. Și nu fără motiv. Voltaire nu doar că pune sub semnul întrebării providența divină, dar o face cu umor, ironie și, mai rău, o face drăguț! Cine ar putea rezista unui personaj care, după ce supraviețuiește războaielor, cutremurelor și infamiei oamenilor, încă își păstrează inocența și ironia?
Desigur, reacțiile au fost pe măsură: cartea a fost interzisă în Franța, în Anglia și în multe alte colțuri „respectabile” ale Europei. Voltaire a râs probabil în barba sa, știind că nimic nu enervează mai mult autoritățile decât să fie demontate cu umor. Dar, ironic, aceasta cenzură a făcut doar cartea mai atractivă: oamenii adoră să citească ce nu li se permite.
Și să nu uităm celebrul sfat al lui Pangloss, mentorul optimist al lui Candide: „Totul este pentru bine”. Pangloss devine astfel simbolul absurdului, al optimismului orb și, prin contrast, Voltaire arată că viața reală – cu războaie, foamete și epidemii – nu prea se supune teoriei. În loc să fie o fantezie moralizatoare, Candide devine o satiră feroce a optimismului religios și a filosofiei care justifică orice nenorocire în numele binelui suprem.
Ironia supremă? Voltaire, care ar fi putut fi considerat scandalos, a transformat blasfemia și critica în literatură de larg consum. O poveste în care absurditatea lumii se combină cu ironia autorului, iar cititorul pleacă nu doar amuzat, ci și puțin neliniștit – exact efectul dorit.
Deci, dacă vreți o carte care să vă facă să râdeți de Dumnezeu, filozofi și optimismul neîntrecut al Europei iluministe, „Candide” rămâne un clasic care merită citit, savurat și, desigur, comentat ironic în fiecare dimineață la cafea.
Și să nu uităm: după ce treci prin toate nenorocirile lui Candide, concluzia e simplă și genial de sinceră – „Să ne ocupăm de grădina noastră”. O lecție despre realism, umor și, mai ales, supraviețuire intelectuală în fața cenzurii.
După ce l-am urmărit pe Candide bătut de soartă prin războaie, cutremure și absurdul optimismului panglossian, ne putem lua o pauză – dar nu prea lungă. Pentru că dacă Voltaire ne-a învățat să râdem amar de providență și să ne „ocupăm de grădina noastră”, în episodul următor vine Rousseau să ne zdruncine din nou grădina socială. În ”Contractul social” (care, spre deosebire de Candide, a fost aproape ars pe rug la Geneva și Paris), aflăm că nu doar Dumnezeu sau optimismul filosofic trebuie pus sub semnul întrebării, ci chiar legile care ne guvernează viața publică. Așadar, după ce am râs de absurditățile lumii, ne pregătim să ne întrebăm: cum să trăim împreună fără să ne dăm foc la catedrale… sau la biblioteci?