Dacă ai supraviețuit episodului anterior al seriei „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, unde am vorbit despre „Candide”, felicitări: ai trecut cu brio prin optimismul forțat al lui Voltaire, prin loviturile de soartă aplicate fără anestezie și prin lecția fundamentală a secolului XVIII: „totul e bine… până când nu mai e”. Ei bine, după ce am demontat optimismul universal, era momentul să ne ocupăm și de pesimismul organizat. Intră în scenă Jean-Jacques Rousseau, cu „Contractul social”, cartea care a reușit performanța de a fi arsă în două orașe și totuși să pună pe jar jumătate din Europa iluministă. Dacă Voltaire a îngropat ideea că trăim în „cea mai bună lume posibilă”, Rousseau vine acum să îngroape ideea că putem trăi în vreo lume fără reguli, contracte și autorități nervoase. Să deschidem, deci, următorul dosar inflamabil al secolului Luminilor.
„Contractul social” – cum să-ţi arzi singur reputaţia în două orașe în acelaşi timp
Dacă ai impresia că trollingul intelectual a fost inventat pe Twitter, înseamnă că nu ai citit „Contractul social”. În 1762, Rousseau a reuşit performanţa rară: să publice o carte care să fie arsă atât la Geneva, oraşul său natal care pretindea că iubeşte libertatea, cât şi la Paris, oraşul care pretindea că iubeşte iluminismul. Două capitale ale raţiunii, unite de un scop comun: foc de artificii cu opere filosofice. Dacă asta nu e solidaritate europeană, atunci ce e?
Cartea a reuşit să sperie autorităţile de atunci mai tare decât sperie azi o factură la gaze. Ideea că „omul se naşte liber, dar peste tot este în lanţuri” a sunat, pentru elitele secolului XVIII, cam aşa: „omul se naşte liber, dar în curând o să ne dea nouă peste cap instituţiile, ordinea socială şi privilegiile”. Evident că s-au panicat. Orice regim cu simţul conservării ştie că nu e bine să laşi oamenii să creadă că libertatea ar putea fi mai mult decât un concept amuzant de discutat în cafenelele burgheze.
Aşa că, în spiritul democratic al vremii, autorităţile au decis să rezolve problema într-un mod clasic, reconfortant: să ardă cartea. Că doar nimic nu spune „avem argumente solide” mai bine decât o flacără sănătoasă şi un călău angajat special pentru asta. Filosofia? Dezbaterea? Libertatea de exprimare? Pfff, astea sunt pentru cititorii cu nervii tari, nu pentru administraţia secolului Luminilor.
În plus, Rousseau mai avea un talent: acela de a enerva pe toată lumea. Pentru conservatori era prea revoluţionar. Pentru revoluţionari era prea mistic. Pentru Voltaire era prea sentimental. Pentru biserică era prea îndrăzneţ. Pentru politicienii vremii era… prea periculos. Practic, Contractul social a fost echivalentul secolului XVIII al unei postări virale care deranjează toate taberele. Dacă ar fi trăit astăzi, Rousseau ar fi fost raportat pe Facebook în cinci minute şi block-uit de toate partidele parlamentare.
Ironia finală? Tot ce au încercat autorităţile să împiedice — ideea de suveranitate populară, noţiunea de contract între stat şi cetăţeni, scepticismul faţă de puterea absolută — a ajuns să devină, puţin mai târziu, baza modernităţii politice. Adică exact ce se temeau că se va întâmpla dacă oamenii citesc cartea. Focul a ars coperta, dar nu şi ideile. Ce ghinion pentru elite.
Iar dacă te întrebi: „Bun, şi ce urmează după toată povestea asta inflamabilă?”, nu-ţi face griji: următorul articol ne aruncă direct într-o altă controversă aprinsă, tot cu miros de instituţii nervoase şi condamnări morale. Pentru că dacă ordinea socială te-a enervat, aşteaptă să vezi ce reacţii a produs „Contractul social” al lui Rousseau în comparaţie cu… well… „Contractul social” ars la Geneva şi Paris – un preludiu perfect pentru ceea ce urmează să discutăm.
De ce să semnăm un contract pe care nimeni nu l-a citit?
Pentru început, să ne înţelegem: „Contractul social” e probabil singurul contract din istorie pe care nu l-a văzut, nu l-a citit și nu l-a semnat niciunul dintre „beneficiarii finali”. Un fel de Termeni și Condiții ai secolului XVIII, doar că fără butonul „Accept”, dar cu aceleaşi consecinţe: eşti deja parte din el, chiar dacă nu ţi-a spus nimeni.
În teorie, sună splendid. Rousseau ne şopteşte suav că, atunci când trăim într-o comunitate, intrăm automat într-o înţelegere colectivă: renunţăm la o bucăţică din libertatea noastră absolută pentru a ne bucura de o libertate civilă mai frumoasă, mai ordonată, mai… controlată. Practic, e ca atunci când îţi faci cont pe un site şi brusc descoperi că ai acceptat, fără să ştii, să-ţi fie trimise newslettere zilnice despre reduceri la prelungitoare USB.
Apoi vine partea genială: contractul ăsta, deşi nimeni nu l-a citit, e considerat „fundamentul legitimării puterii politice”. Adică exact opusul oricărui contract normal. În viaţa reală, dacă semnezi ceva fără să citeşti, eşti considerat iresponsabil sau naiv. În politică, dacă nu ai semnat şi nu ai citit, eşti cetăţean exemplar. Ce lume minunată!
Rousseau spune aşa, cu o gravitate care merită un clopot: „Voinţa generală reprezintă suma intereselor noastre comune, purificate de egoisme.” Desigur! Pentru că oamenii sunt, prin natura lor, nişte creaturi altruiste, complet lipsite de orgolii, gata să sacrifice confortul propriu pentru binele colectiv. Întreabă orice vecin de bloc dacă e dispus să plătească întreținerea la timp „în numele voinţei generale” și pregătește-te de iluminare spirituală.
În plus, contractul prevede că, dacă cineva nu este de acord cu voinţa generală, atunci trebuie „forţat să fie liber”. Ceea ce este, fără îndoială, una dintre cele mai poetice scuze pentru autoritarism inventate vreodată. Să nu spui că nu ţi-a trecut prin cap măcar o dată să spui unui prieten: „Te oblig să fii liber, măi, încăpăţânatule, pentru că ştiu eu mai bine ce ai vrut să votezi!”
Iar autorităţile care au ars cartea au înţeles perfect pericolul: dacă oamenii încep să creadă în voinţa lor colectivă, s-ar putea să nu mai creadă în voinţa altora. Iar asta — sacrilegiu! — risca să strice echilibrul atât de fin dintre cei care conduc şi cei care sunt conduşi. Un dezechilibru la fel de neplăcut ca o masă fără piciorul din dreapta.
Aşadar, de ce să semnăm un contract pe care nimeni nu l-a citit?
Pentru că nu ni s-a cerut părerea. Pentru că vine la pachet cu naşterea. Pentru că e mai comod aşa. Pentru că „aşa funcţionează societatea”. Sau, poate, pentru că, la urma urmei, dacă l-am citi, s-ar putea să avem întrebări. Iar istoria a demonstrat deja: nimic nu sperie puterea mai tare decât un cetăţean cu întrebări bune.
Dar stai, povestea nu se termină aici. Dacă ţi s-a părut că „Contractul social” e complicat sau ironic, aşteaptă să intrăm în zona în care vom vedea cum aceste idei au fost reinterpretate, remodelate şi uneori mutilate de toţi cei care au crezut că pot adapta voinţa generală la… voinţa lor personală.
Și, dacă „Contractul social” a reușit să enerveze autoritățile atât de tare încât l-au transformat în material combustibil, stai să vezi ce urmează. Rousseau n-a terminat încă de iritat secolul: imediat după ce a ars pe rugul politic, a decis să dea foc și sensibilităților religioase cu „Émile sau despre educație”. O carte despre cum să crești un copil liber într-o lume care abia suportă adulții liberi. Spoiler: și aceasta a fost condamnată — pentru că, desigur, nimic nu deranjează mai mult decât ideea că mintea omului poate fi educată fără dogme prestabilite. Așa că pregătește-te: în episodul următor, Rousseau trece de la „lanțurile societății” la „lanțurile educației”, iar criticii vremii încep din nou să scoată cutia cu chibrituri.