Continuând seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, dacă în episodul precedent ne-am distrat copios pe seama lui Rousseau și a „Émile”-ului lui scandalos — carte care a reușit performanța rară de a supăra atât biserica, cât și statul, lucru posibil doar când îndrăznești să vorbești despre educație și religie în aceeași frază — era inevitabil să ajungem la următoarea panică intelectuală a secolului XVIII: „Suferințele tânărului Werther”.
Dacă Émile a fost ars în piețe pentru „abateri doctrinare”, ”Werther” a fost aproape scos din circulație pentru că lumea credea că cititorii vor lua romanul prea în serios și vor face ce face eroul. Aparent, Europa iluministă era mare amatoare de literatură, dar nu suficient de iluminată încât să distingă ficțiunea de tutorial.
Prin urmare, după ce ne-am certat cu Rousseau că i-a dat peste cap pe moraliști, acum ne mutăm la Goethe, care — fără să vrea — a declanșat un fenomen cultural ce i-ar face invidioși până și pe influencerii contemporani: ”Efectul Werther”.
„Suferințele tânărului Werther” – cartea care a panicat Europa înainte să apară TikTokul
Când Johann Wolfgang von Goethe publică în 1774 „Suferințele tânărului Werther”, nimeni nu se aștepta ca o poveste despre un romantic prea entuziast, prea sensibil și prea îndrăgostit să devină echivalentul secolului XVIII al unui „trend periculos”. Dar iată că Europa, mereu pregătită să cadă în isterii culturale, a găsit în ”Werther” un motiv serios de alarmă morală: tinerii ar începe să se sinucidă pentru că așa au citit în carte. Desigur, asta nu spune nimic despre educația vremii, despre presiunile sociale sau despre faptul că oamenii oricum nu aveau ce face seara, în afară de a citi și de a se plimba pe lângă râuri reci. Nu, nu — cartea era problema.
Werther – primul influencer toxic
Dacă am judeca după panica generală a epocii, Werther a fost primul „influencer” antemodern. Un fel de vedetă care, fără internet, fără vlog, fără #sadboy, a reușit să inspire o modă. Tinerii își puneau haine galbene și albastre, imitându-l pe eroul cărții, citeau cu voce tare pasaje patetice și făceau ce face orice public impresionabil: exagerau.
Așa s-a născut Werther-Fieber – „Febra Werther”. De parcă oamenii nu mai muriseră în masă cu un secol înainte din cauza ciumei; nu, acum pericolul real era literatura.
„Cartea care incită la sinucidere” – titlu bun, dar fals
La scurt timp după publicare, autoritățile încep sa privească romanul cu suspiciune. În unele locuri este cenzurat, interzis sau pus pe index. Motivația? „Incurajează sinuciderea.” Așa spuneau moralizatorii vremii, îngroziți că un personaj literar a ales sfârșitul tragic în locul unei terapii inexistente și al unei discuții sănătoase despre emoții, tot inexistente.
De parcă oamenii din secolul XVIII ar fi avut la dispoziție consilieri psihologici, linii telefonice de sprijin sau, Doamne ferește, ideea că emoțiile nu sunt o rușine. Nici vorbă. Așa că, evident, vina era a cărții.
În realitate, Werther nu „îndeamnă” la sinucidere mai mult decât te îndeamnă „Romeo și Julieta” să-ți pui familia pe jar. Romanul nu este un tutorial, nici un manual de utilizare a pistolului. Este un avertisment mascat, o critică la adresa sensibilității excesive, o oglindă pusă în fața unei epoci care descoperise sensibilitatea ca pe un accesoriu la modă.
Dar nimeni nu rezistă unei isterii bune
Un roman te poate schimba. Te poate emoționa. Te poate pune pe gânduri. Dar dacă un roman te trimite direct spre autodistrugere, poate problema nu e romanul. Poate problema e… tot restul.
Dar lumea adoră simplificările. Așa că autoritățile au decis: ”Werther” e periculos. Exact ca televizoarele în anii ’50, rock-ul în ’60, jocurile video în ’90, și rețelele sociale astăzi. Nimic nu se schimbă, doar panica se îmbracă diferit.
Un scandal care a făcut bine literaturii
Partea amuzantă e că toată această tragedie moralizatoare a ajutat cartea să devină bestseller. Că doar nu interzici ceva fără să trezești interesul publicului — regula de aur a marketingului, valabilă încă de când Gutenberg a inventat presa.
Astăzi, „Suferințele tânărului Werther” nu mai sperie pe nimeni. Tinerii nu-l mai imită pe Werther, ci mai degrabă pe diverși influenceri care își fotografiază mesele. Iar depresia și vulnerabilitatea emoțională nu mai sunt tabuuri, ci subiecte serioase, discutate deschis (sau transformate în content viral, depinde de platformă).
Concluzie: Werther, un clasic nevinovat cu PR prost
Dacă vrei să vezi cum arată o epocă în care sensibilitatea a explodat înainte să știm ce să facem cu ea, citește ”Werther”. Dacă vrei să vezi cum arată o panică morală ridicolă, citește scrisorile criticilor din vremea lui Goethe. Și dacă vrei să râzi de modul în care omenirea dă vina pe artă pentru tot ce nu înțelege, fă-ți o favoare: compară isteria de atunci cu isteria de azi.
Goethe n-a scris o carte care incită la sinucidere. A scris un roman care aprinde întrebări, emoții și controverse — exact ce ar trebui să facă literatura.
Iar dacă ”Werther” a reușit să bage Europa în sperieți cu emoțiile lui prea sensibile, pregătiți-vă pentru adevărata groază intelectuală a epocii: gândirea. Da, în următorul episod ne mutăm la Kant și „Critica rațiunii pure”, cartea care i-a făcut pe mulți prelați să-și dea ochii peste cap într-o manieră ce ar fi stârnit invidia oricărui adolescent revoltat. Pentru că dacă până acum scandalurile veneau din religie și romantism, Kant ridică miza: îi panichează pe oameni doar prin faptul că… gândește prea mult. Așa că luați o pauză, respirați profund și pregătiți-vă – urmează capitolul în care raționalismul devine dușmanul public.