Dacă în episodul precedent al seriei noastre Istoria literaturii în 50 de cărți interzise, am vorbit despre Thomas Paine și ale sale „Drepturi ale omului” – cartea care a reușit să enerveze Anglia mai tare decât o taxă pe ceai, fiind interzisă pentru „instigare la revoluție” – era inevitabil să trecem la următorul nivel al scandalului literar. Pentru că, dacă Paine a deranjat guvernele cu idei politice, Marchizul de Sade a reușit performanța să deranjeze… pe toată lumea, cu idei despre virtute, viciu și ipocrizie.
„Justine” (1791) de Marchizul de Sade – romanul care a reușit performanța rară de a scandaliza atât aristocrația cât și revoluționarii, demonstrând că, indiferent de epocă, nimeni nu e pregătit să vadă oglinda murdară a propriei ipocrizii.
Virtutea, acel sport extrem
În plin secol XVIII, când Franța fierbea între aristocrați cu peruci pudrate și revoluționari cu ghilotina la purtător, Marchizul de Sade scoate la lumină „Justine sau Nenorocirile Virtuții”. Povestea unei tinere care crede că virtutea e un fel de abonament la fericire, dar descoperă rapid că, în realitate, e mai degrabă un bilet doar dus către nenorociri. Ironia? Exact asta era intenția lui Sade: să arate că societatea pedepsește inocența și răsplătește viciul.
Controversele – un sport național
Romanul a fost considerat „obscen”, „imoral” și „periculos pentru ordinea publică”. Adică exact ce trebuie ca să devii bestseller underground. Clerul a urlat, aristocrația s-a scandalizat, iar revoluționarii – care tocmai aboliseră literelor de cachet – au ridicat din sprâncene. „Justine” a fost interzisă, arsă, dar citită pe ascuns, ca orice fruct interzis care merită degustat.
Marchizul – seismograf sau troll?
Sade a fost numit „seismograful unei epoci”. Tradus în limbajul blogosferic: primul troll literar profesionist. El nu scria pentru a fi plăcut, ci pentru a provoca. „Justine” e un manual de șoc cultural, un fel de reality-show înainte de televiziune, unde spectatorii descoperă că virtutea nu aduce aplauze, ci umilințe.
Ironia morală
Ceea ce transformă Justine într-un scandal literar nu este doar inventarul de scene „inconveniente” (pe care editorii moderni le cenzurează cu delicatețea unui chirurg plastician), ci mai ales diagnosticul social pe care Marchizul de Sade îl face cu un sarcasm aproape clinic. El nu se mulțumește să șocheze prin imagini, ci demontează cu o plăcere aproape matematică ideea că morala oficială ar fi un fundament solid. În viziunea lui, morala e un decor de carton, frumos pictat pentru parade publice, dar care se prăbușește la primul contact cu realitatea.
● Virtutea ca victimă: Justine, personajul central, devine un fel de cobai literar. Ea încearcă să trăiască după regulile predicilor și descoperă că aceste reguli nu sunt decât capcane. Virtutea nu îi aduce protecție, ci o serie interminabilă de nenorociri.
● Viciul ca strategie de supraviețuire: În contrast, personajele corupte, imorale, violente sau ipocrite prosperă. Mesajul implicit e devastator: societatea recompensează exact ceea ce pretinde că condamnă.
● Ipocrizia ca normă: Sade ironizează nu doar indivizii, ci întregul sistem social. Clerul predică virtutea, aristocrația se laudă cu onoarea, revoluționarii cu egalitatea – dar în practică, fiecare își urmărește propriul interes, indiferent de cost.
Ironia morală a lui Sade e, de fapt, un test de stres aplicat pe ideea de „bine”. El arată că „binele” nu are valoare în sine, ci doar ca instrument de manipulare. Virtutea e utilă pentru discursuri, pentru manuale de catehism sau pentru a impresiona vecinii, dar în viața reală câștigă cine calcă pe cadavre.
Și aici intervine actualitatea: două secole mai târziu, Justine rămâne un manual de supraviețuire în jungla ipocriziei sociale. Diferența e că azi decorul de carton se numește „PR”, „branding personal” sau „responsabilitate corporativă”. Dar mecanismul e același: virtutea se afișează, viciul se practică.
Verdict
Dacă „Justine” ar fi apărut azi, ar fi fost probabil interzisă pe Facebook, demonetizată pe YouTube și ar fi primit rating „18+” pe Netflix. Dar tocmai asta o face fascinantă: e un roman care nu doar că a scandalizat epoca lui, dar continuă să ne amintească faptul că ipocrizia socială e eternă.
Mai mult, „Justine” nu e o carte de citit la cafeaua de dimineață, ci un test de rezistență la adevăruri incomode. Și, în stilul nostru ironico-satiric, putem spune că Marchizul de Sade a inventat clickbait-ul înainte să existe internetul.
Aşadar, „Justine” e mai mult decât un roman obscen – e un experiment social avant la lettre, care demonstrează că virtutea, atunci ca și acum, e bună doar pentru discursuri motivaționale, nu pentru supraviețuire.
Și dacă „Justine” a fost interzisă pentru că îndrăznea să arate că virtutea e un sport extrem, iar Paine a fost pus la index pentru că a sugerat că oamenii ar putea avea drepturi fără aprobarea regelui, următorul scandal literar vine din America secolului XIX. „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe – romanul care a făcut Sudul să transpire mai tare decât pe câmpul de bumbac – a fost interzisă pentru că îndrăznea să pună oglinda în fața sclaviei. Așadar, pregătiți-vă: după ce am râs amar de ipocrizia europeană, în episodul următor urmează să râdem și mai amar de ipocrizia americană. Spoiler alert: nici virtutea, nici drepturile omului, nici libertatea nu sunt binevenite atunci când deranjează afacerile.