După ce, în episodul trecut al seriei „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, am scos din dulapul Sudului american „Coliba unchiului Tom” — cartea care a fost interzisă nu pentru că ar fi imorală, ci pentru că spune prea direct cine e imoral — cu „Madame Bovary” de Gustave Flaubert (1857) ne mutăm elegant scandalul pe continentul francez. Dacă în 1852 un roman a fost gonit din state ca o idee periculoasă, în 1857 alții au preferat stilul clasic european: costum, perucă, tribunal — și acuzații de „atentat la morală” pentru o femeie care oftează prea ambițios. Așadar, din cultura care se teme de adevăr trecem la cultura care se teme de dorință: de la lanțurile sociale la brățările cu perle ale autoiluzionării. În sudul SUA, o carte deranjează pentru că sparge narațiunea; în Normandia, alta deranjează pentru că sparge rutina, iar establishmentul se simte profund ofensat de ambele, ipocrizia având accent regional, dar același parfum universal.
Madame Bovary – romanul care a scandalizat burghezia cu un oftat prea lung
Emma Bovary se mărită cu un medic blând ca un ceai de mușețel, descoperă că viața de provincie nu are filtru glamour, și compensează cu iubăreli de operetă și shopping pe datorie. În loc de pasiuni grandioase primește rendez-vous-uri în trăsuri și facturi la croitor, iar în loc de Paris — Yonville, unde dramele se măsoară în rate și scrisori parfumate. Charles, soțul, crede în devotament; Emma crede în romanele siropoase; Lheureux, negustorul, crede în dobândă compusă. Rezultatul: o spirală de iluzii și credit, încheiată cu arsenic și morală publică satisfăcută, pentru că nimic nu educă burghezia mai bine decât o femeie care plătește cu viața prețul fanteziilor ei. În fond, „Madame Bovary” e despre dragostea pe caiet și despre cum provincia îți ia visul din vitrină înainte să-l poți plăti.
Dacă ar fi existat tabloide în 1857, „Madame Bovary” ar fi fost pe prima pagină, cu titluri de tipul: „Soție plictisită își caută fericirea în brațele altora – și în rate la croitor!”. Gustave Flaubert, un domn cu nervi de fier și fraze sculptate la milimetru, a reușit să enerveze jumătate din Franța cu povestea unei femei care îndrăznește să fie… nemulțumită de viața ei de provincie. Sacrilegiu!
Procesul pentru imoralitate
Publicarea romanului a dus la un proces răsunător pentru „atentat la morală publică și religioasă”. Procurorii au citit pasaje cu voce tremurată, ca și cum ar fi descoperit manualul secret al decadenței. În realitate, Flaubert nu descrie orgii, ci plictiseala conjugală, iluziile romantice și micile escapade ale Emmei Bovary. Dar pentru burghezia de atunci, simplul fapt că o femeie își caută sensul dincolo de bucătărie și biserică era deja pornografie.
Emma – influencerul ratat al secolului XIX
Emma Bovary e, de fapt, prima „victimă” a marketingului romantic. Citește romane siropoase, visează la iubiri imposibile și sfârșește îngropată în datorii. Dacă ar fi trăit azi, ar fi avut un cont de Instagram plin de citate motivaționale și poze cu rochii cumpărate pe credit. Finalul tragic? O metaforă amară despre cum iluziile vândute de cultură și consum te pot ucide mai repede decât arsenicul.
Flaubert a fost achitat, dar scandalul a făcut din „Madame Bovary” un bestseller. Moralitatea publică a fost „apărată”, dar toată lumea a citit romanul pe ascuns, cu aceeași vinovăție cu care azi dai play la un reality show dubios.
„Madame Bovary” nu e doar un roman, e un test de ipocrizie socială. În 1857, a arătat că oamenii se scandalizează mai tare de ficțiune decât de realitate. În 2025, încă ne prefacem că suntem șocați de aceleași lucruri. Diferența e că acum procesul pentru imoralitate se poartă pe Facebook, cu emoji-uri și caps lock.
Și dacă Emma Bovary a fost judecată pentru oftaturi și facturi la croitor, următorul episod e tot în 1857, dar pe altă scenă: Charles Baudelaire, cu „Florile răului”, unde moralitatea își pune mănuși de dantelă ca să confişte metafore. Unele poeme au fost proscrise cu o rigoare demnă de un contabil al Virtuții — și au rămas „interzise” până în 1949, ca nu cumva adolescenții să devină poeți în loc de oameni serioși. Pregătiți-vă pentru parfumuri estetice scoase pe „linie moartă” de comisarii bunului gust, pentru erotism ambalat în nota de subsol, și pentru micul paradox francez: când nu poți controla dorința, interzici versul. Spoiler: cenzura are alergie la frumusețe, dar un nas excelent pentru scandal.