După ce, în episodul trecut al seriei „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, am disecat cu bisturiul critic aventurile sentimentale și falimentul moral al doamnei Bovary – acea eroină care a reușit performanța de a transforma plictiseala provincială într-un proces literar răsunător – era inevitabil să ne mutăm atenția spre un alt „delincvent” al secolului XIX. Dacă Flaubert a fost acuzat că și-a corupt cititorii cu adulterul romanțat, Baudelaire a fost condamnat pentru că a îndrăznit să parfumeze hârtia cu miros de cadavre și dorințe interzise.
Pe scurt, dacă Madame Bovary a fost considerată un manual de seducție pentru gospodinele plictisite, Florile răului au fost tratate ca un ghid de inițiere în satanismul poetic. Nu putem rata ocazia de a compara două scandaluri literare care au demonstrat că, în Franța secolului XIX, literatura era mai periculoasă decât arsenicul din sertarul Emmei.
„Florile răului” („Les Fleurs du Mal”) nu au fost doar un buchet de poezii, ci un scandal parfumat cu sulf și ipocrizie burgheză. Publicat în 1857, volumul lui Baudelaire a reușit să transforme saloanele respectabile în tribunale improvizate, iar cititorii pudici în judecători morali cu miros fin de parfum ieftin.
Un parfum de scandal
Când Charles Baudelaire a lansat „Les Fleurs du Mal”, Parisul elegant al celui de-al Doilea Imperiu a simțit că i se ofilește buchetul de trandafiri morali. În loc de ode cuminți, poetul a servit cititorilor un meniu de „demoni, fetuși, draci și pisici” – după cum scria indignat un cronicar din Le Figaro, care probabil ar fi preferat un sonet despre panseluțe.
Rezultatul? Un proces răsunător pentru „ultraj la morala publică și bunele moravuri”. Baudelaire a fost amendat, iar șase poeme au fost interzise, ca și cum cenzura ar fi putut să pună dop la vinul deja vărsat. Ironia supremă: în timp ce judecătorii își făceau cruce, cititorii curioși cumpărau cartea ca pe un manual secret de libertinaj literar.
Poezia în boxa acuzaților
Imaginează-ți scena: un tribunal serios, cu robe negre, analizând versuri despre „cadavre parfumate” și „vampiri senzuali”. Procurorii francezi au tratat poezia ca pe un delict penal, de parcă Baudelaire ar fi fost un traficant de metafore toxice. În realitate, poetul nu făcea decât să arate oglinda unei societăți care se ascundea după faldurile dantelei, dar mirosea a ipocrizie.
Burghezia pudică și plăcerile vinovate
Ceea ce deranja nu era doar limbajul „infect” sau imaginile „respingătoare”, ci faptul că Baudelaire îndrăznea să spună cu voce tare ceea ce toți știau în șoaptă: că sub corsetele strânse și sub fracurile elegante se ascundea o lume de dorințe, viciu și spleen.
Pe scurt, Florile răului a fost un selfie literar al unei societăți care prefera să-și ascundă ridurile morale sub pudră. Și nimic nu enervează mai tare decât un poet care îți arată oglinda fără filtru.
De la „spital al demenței” la capodoperă
Criticii vremii au descris cartea ca pe un „spital deschis tuturor putreziciunilor inimii”. Astăzi, aceeași carte este considerată o capodoperă care a influențat Mallarmé, Verlaine și Rimbaud şi alţii. Morală? Ceea ce burghezia a condamnat ca „abjecție” a devenit fundamentul poeziei moderne.
În loc de concluzie
Baudelaire nu a scris doar poezii, ci a pus în scenă un spectacol grotesc al ipocriziei sociale. „Florile răului” au fost „florile” pe care nimeni nu voia să le primească în salon, dar toți le miroseau pe ascuns. În fond, scandalul din 1857 nu a fost despre poezie, ci despre frica unei societăți de a-și recunoaște propriul rău.
Așadar, dacă vreți să înțelegeți cum arată ipocrizia în versuri parfumate cu sulf, deschideți „Florile răului”. Dar atenție: riscați să descoperiți că demonii nu sunt în carte, ci în oglinda din sufrageria voastră.
Dacă Baudelaire ar mai fi trăit astăzi, probabil ar fi privit spre România cu un zâmbet melancolic: aici „Florile răului” nu mai sunt interzise pentru imoralitate — sunt cultivate direct în serele instituţionale, udate cu conferinţe de presă şi crescute cu îngrăşământ european. Diferenţa e că, spre deosebire de volumele confiscate în 1857, nimeni nu mai are curajul să interzică nimic: totul e permis, de la metafora (care devine aberaţie la Georgescu) care miroase a corupţie până la versul care răsună a promisiune electorală de primăvară sau până la minciuna acoperită în hainele libertăţii de exprimare. Rămâne doar întrebarea dacă aceste „flori” sunt parte din natură sau doar buruieni decorative menite să ne adoarmă simţurile estetice — dar, în spiritul lui Baudelaire, măcar mirosul lor nu e niciodată plictisitor.
Baudelaire a fost condamnat pentru că a îndrăznit să scoată la lumină demonii ascunși sub dantelele burgheziei, următorul nostru „infractor literar” va fi Charles Darwin, care a avut tupeul să sugereze că nu suntem creați direct din lut divin, ci mai degrabă rude îndepărtate cu maimuța din curtea zoologică. Dacă Florile răului au mirosit a sulf și scandal erotic, „Originea speciilor” a mirosit a blasfemie științifică, provocând panică printre predicatori și manuale de catehism. Așadar, pregătiți-vă: după ce am descusut corsetele morale ale Parisului, în următorul episod vom trece la a smulge penele îngerilor, pentru a vedea cum au reacționat oamenii când Darwin le-a spus că genealogia lor nu începe cu Adam, ci cu un strămoș păros și deloc biblic.