După ce în episodul precedent din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am asistat la scandalul stârnit de Darwin, care a îndrăznit să sugereze că strămoșii noștri nu purtau coroană de aur, ci mai degrabă o coadă de maimuță, era inevitabil să trecem la următorul proces literar: Victor Hugo și al său „Mizerabilii” („Les Misérables”). Dacă Darwin a supărat aristocrația biologică, Hugo a reușit performanța să irite aristocrația politică și clericală.
Pe scurt, după ce am aflat că nu suntem creați „special” pentru a sta la dreapta tronului, Hugo vine și ne arată că nici tronul, nici altarul nu sunt chiar atât de divine. Practic, dacă Darwin a zdruncinat mitul originii nobile, Hugo a dinamitat mitul ordinii sociale. Iar rezultatul? Monarhiștii și clerul au reacționat ca niște influenceri ofensați: au dat block, au scris recenzii furioase și au încercat să scoată romanul din feed-ul cultural al epocii.
Les Misérables – romanul care a scandalizat tronul și altarul
Dacă ar fi existat rețele sociale în 1862, „Mizerabilii” ar fi fost trending cu hashtag-ul #CancelHugo. Monarhiștii ar fi scris thread-uri indignate despre cum Victor Hugo subminează ordinea divină a ierarhiilor, iar clerul ar fi postat stories cu lumânări aprinse, rugându-se ca poporul să nu fie contaminat de idei revoluționare. Din fericire pentru noi, scandalul s-a consumat pe hârtie, dar intensitatea lui rivalizează cu orice flame war contemporan.
Romanul ca „manual de subversiune”
Publicat în 1862, „Les Misérables” nu a fost doar un roman, ci un act de insubordonare culturală. Hugo a îndrăznit să pună reflectorul pe:
• mizeria socială – sărăcia, foamea, nedreptatea, toate acele lucruri pe care monarhia prefera să le ascundă sub covorul roșu al palatului;
• ipocrizia religioasă – un cler care predica iubirea aproapelui, dar se crispa la ideea că un fost pușcăriaș ar putea fi mântuit;
• eroii marginali – Jean Valjean, Fantine, Gavroche, figuri care contraziceau mitul că virtutea se găsește doar în saloanele aristocrației.
Pentru monarhiști, romanul era un fel de manual de agitație socială. Pentru cler, o blasfemie literară. Pentru cititori, însă, era o oglindă incomodă: arăta că „ordinea” nu era decât un decor de carton, gata să se prăbușească la prima ploaie.
Tronul indignat
Monarhiștii au acuzat romanul de „propagandă republicană”. În logica lor, Hugo nu era un scriitor, ci un agitator cu pana tremurândă de febra revoluției. Cum să accepți ca un roman să sugereze că regalitatea nu e eternă, ci doar un episod istoric? Pentru ei, „Les Misérables” era un atentat la stabilitatea coroanei – un fel de literatură cu dinamită.
Altarul ofensat
Clerul, la rândul său, a văzut în Hugo un apostat cu stil literar. Cum să îndrăznești să arăți că Biserica poate fi complice la marginalizarea celor săraci? Cum să insinuezi că mântuirea nu e monopolul instituției, ci poate fi găsită în gesturile simple de bunătate? Pentru cler, romanul era un pericol: dacă oamenii începeau să creadă că pot fi buni fără intermediul dogmei, ce rost mai avea autoritatea spirituală?
Ironia istoriei
Astăzi, „Mizerabilii” e considerat un monument al literaturii universale. Dar la vremea lui, era tratat ca un pamflet periculos. Ironia? Exact cei care l-au condamnat – monarhiștii și clerul – au confirmat prin indignarea lor că romanul lovea unde trebuie. Dacă nu ar fi fost subversiv, nu ar fi provocat atâta scandal.
În loc de concluzie
„Les Misérables” nu e doar povestea lui Jean Valjean, ci și procesul literar intentat ipocriziei sociale. Hugo a fost avocatul celor fără voce, iar verdictul a fost scandalul. Monarhiștii și clerul au reacționat ca niște critici de Facebook: au dat dislike, au scris comentarii furioase, dar n-au putut opri viralizarea.
Pe scurt: un roman care a demonstrat că literatura poate fi mai periculoasă decât o revoluție – pentru că ideile nu pot fi arestate.
În România contemporană, ecourile „mizerabililor” lui Hugo răsună cu o acurateţe surprinzătoare, doar că decorul este altul: blocuri ANL, sedii de minister şi mall-uri cu aer condiţionat. Corupţia omniprezentă a reuşit performanţa de a reteza orice tentativă de a forma o clasă de mijloc solidă, astfel încât peisajul social arată ca o prăpastie între două dealuri: pe un versant, o minoritate care-şi schimbă maşina mai des decât îşi schimbă cetăţeanul furnizorul de energie; pe celălalt, majoritatea care face echilibristică financiară lună de lună. Iar între ele, statul — în ipostaza modernă a lui Javert — veghează cu o orbire birocratică desăvârşită, convins că totul funcţionează „conform procedurilor”.
Și dacă „Les Misérables” a fost acuzat că subminează tronul și altarul, următorul proces literar va părea aproape un circ zoologic: „Alice în Țara Minunilor”, cartea care a reușit performanța să fie interzisă în China pentru simplul delict de a pune animalele să vorbească. După ce Hugo a scandalizat monarhiștii și clerul, Carroll va scandaliza birocrații – pentru că, se pare, iepurele alb și pisica de Cheshire sunt mai periculoși decât orice revoluționar. Pregătiți-vă, deci, pentru un nou episod din tribunalul literar al kritiQ.ro, unde acuzația sună absurd: „animale vorbitoare – atentat la ordinea publică”.