Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” despre „Procesul” lui Franz Kafka, ne minunam cum o carte din 1925 a fost prea incomodă pentru Germania nazistă – încât au preferat să o ardă decât să o citească – iată că astăzi ne ocupăm de cealaltă extremă editorială a aceluiaşi an. Pentru că, în timp ce Kafka era interzis pentru prea multă inteligenţă, subtilitate şi metaforă, Adolf Hitler venea cu un volum care demonstra că succesul editorial nu are nicio legătură cu talentul literar, ci doar cu ce se întâmplă când autorul controlează poliţia, armata şi hârtia din librării.
Aşadar, trecem de la capodopera modernismului la cartea-manifest care, dacă ar fi fost predată la şcoală ca text literar, ar fi provocat mai multe corigenţe decât Bacalaureatul la matematică. După Kafka, care ne învaţă despre absurdul birocratic, ajungem la Hitler, care ne arată ce se întâmplă când absurdul birocratic preia puterea şi îşi tipăreşte propriul manual de utilizare.
Precizare esenţială
Prin textul care urmează, NU susţin, NU promovez şi NU girez în niciun fel ideologia nazistă, regimurile totalitare, discursul extremist, rasist, antisemit sau orice formă de ură, violenţă ori discriminare. Analiza şi comentariile de mai jos au un caracter informativ, critic şi istoric, menite să explice contextul apariţiei şi impactul acestei cărţi, nu să legitimeze conţinutul sau consecinţele sale.
„Mein Kampf” – bestsellerul pe care nimeni nu recunoaște că l-a citit
Dacă ar exista un top al cărților faimoase pe care lumea le discută cu aprindere fără să le fi deschis vreodată, „Mein Kampf” ar fi acolo sus, cot la cot cu manualele de economie și Biblia (pe care mulți o citesc doar în citate de pe Facebook). Publicată în 1925, cartea lui Adolf Hitler a intrat în istorie nu pentru valoarea literară – har Domnului! – ci ca exemplu suprem de cum poate un jurnalist ratat, cu idei exagerat de simple și extrem de nocive, să strice secolul XX mai rău decât un bug într-un sistem de operare.
O carte scrisă în „vacanță”
Povestea e simplă: Hitler ajunge la închisoare după ce încearcă o lovitură de stat și, în lipsă de Netflix, decide să scrie. Rezultatul? Un mix între:
• roman de formare al unui tânăr alveolar în gândire;
• manifest politic cu ura la rang de principiu;
• ghid de auto-motivație pentru personalități megalomane.
Dacă cineva ar publica astăzi așa ceva pe un blog personal, cititorii ar spune: „omul ăsta are nevoie de ajutor profesional, urgent”. Doar că în anii ’20 lumea avea alte preocupări.
Stilul: o combinație între „teoria conspirației” și „eseu pentru bac”
Hitler scrie așa cum ar vorbi suveraniştii noştri de azi: cu certitudini absolute, fără surse, fără argumente, dar cu mare încredere că cel vinovat e „ăla de dincolo”. Evreii, capitalismul, marxismul, democrația – totul e un mare complot universal, iar autorul se consideră singurul care a descoperit adevărul.
În plus, stilul are ceva inedit: rareori o carte a reușit să fie atât de greu de citit, deși ideile sunt atât de simple. Dacă cineva ar fi pus puțină structură, niște grafice și o formatare modernă, poate s-ar fi înțeles încă din start ce catastrofă urma.
De ce a devenit celebră?
Pentru că foarte mulți au luat-o în serios.
Cartea a fost folosită ca program politic, manual de propagandă și, mai târziu, ca hartă a dezastrului ce avea să urmeze. Unele țări au interzis-o, altele o comercializează cu prefață critică, iar altele o cumpără de curiozitate intelectuală, așa cum unii se uită la filmele de pe YouTube cu titlul „Șocant! Nu o să crezi ce urmează!”
De ce rămâne controversată?
Să recapitulăm:
✔ conține idei extremist-rasiste, anti-democratice și violent-expansioniste;
✔ a servit ca fundament ideologic pentru unul dintre cele mai criminale regimuri ale istoriei;
✔ este citată astăzi atât de istorici, cât și de persoane care, paradoxal, nu și-au învățat lecția.
Cartea e un fel de „manual negativ”: se citește nu pentru inspirație, ci pentru înțelegerea a ceea ce se întâmplă când un popor își pierde anticorpii democratici.
De-a lungul timpului, volumul a devenit un obiect semi-mitic: unii îl cumpără ca pe un artefact istoric, ca și cum l-ar pune pe raft lângă un fragment de meteorit, alții îl folosesc ca material de studiu, pentru că istoria trebuie înțeleasă înainte să se repete, iar câțiva îl citesc literal, ceea ce e echivalent cu a încerca să folosești „Cartea de bucate a lui Vlad Țepeș” ca manual de diplomație.
Concluzie: de ce merită (totuși) discutată?
Pentru că lumea modernă are o problemă uriașă: memoria scurtă.
„Mein Kampf” e dovada că o idee simplă, dar toxică, repetată suficient:
• poate să transforme un individ frustrat într-un dictator;
• poate să transforme o țară întreagă într-un cataclism.
De aceea, cartea trebuie păstrată – nu glorificată, ci studiată critic, cu pix roșu, subliniind ideile greșite, delirante și periculoase. Ca avertisment, nu ca inspirație.
Și, sincer… analizată atent, „Mein Kampf” e probabil singura carte din lume care oferă în același timp motivul și explicația pentru propria interzicere.
Când manualul autorului îți descrie exact de ce ar trebui să fie dat la o parte – atunci istoria se explică singură.
Şi astfel, după ce am analizat cartea care a pus Europa pe modul „hardcore”, e timpul să ne relaxăm puţin şi să trecem la alt tip de proces istoric – unul… cu mai puţine tancuri şi mai multe scene erotice. Pentru că următorul episod în seria noastră este „Amantul doamnei Chatterley” de D. H. Lawrence, romanul care a provocat nu un război mondial, ci doar un proces pentru obscenitate. După tiradele isterice ale lui Hitler, o poveste despre dragoste interzisă s-ar putea să pară exact ce trebuie ca să mai echilibrăm karma literară a secolului XX.