Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am discutat despre „Mein Kampf”, acea capodoperă a autoiluzionării politice care a demonstrat că uneori nu e nevoie de talent literar ca să scrii o carte care să facă ravagii în istorie, astăzi trecem la un alt soi de „literatură periculoasă”. Nu, nu vom mai vorbi despre ideologii toxice sau obsesii dictatoriale, ci despre ceva mult mai scandalos în ochii conservatorilor britanici ai anilor ’20: dorința fizică. După ce am analizat o carte interzisă pentru incitare la ură, e momentul perfect să vedem cum o altă carte a fost interzisă… pentru incitare la plăcere. Aparent, literatura poate enerva autoritățile în orice direcție: ba prea mult ură, ba prea multă iubire – iar în mijloc, săracul cititor, care nu mai știe dacă să se teamă sau să se bucure.
„Amantul doamnei Chatterley” – romanul care a reușit să scandalizeze oameni care nu citiseră nimic mai picant decât eticheta de pe borcanul de gem
Există cărți care schimbă destine, există cărți care schimbă literaturi, iar apoi există „Amantul doamnei Chatterley” – romanul care a schimbat cel mai mult… tensiunea arterială a cenzorilor britanici. Apărut în 1928, într-o epocă în care moralitatea era mai strânsă decât corsetul unei victoriene cu opinci, volumul lui D. H. Lawrence a reușit performanța istorică de a scoate generații întregi de oameni din sărite fără să le arate nici măcar o imagine explicită. Doar text negru pe alb. Dar, vai, ce text!
O Anglie ultragiată: când literatura a devenit motiv de infarct moral
Pe atunci, toată Britania părea compusă din persoane care dormeau cu Biblia sub pernă (pernă de dantelă, desigur). Așa că ideea unei doamne din înalta societate care se îndrăgostește de pădurar – sărman, musculos și cu accent rustic – era considerată mai ofensatoare decât să toarne cineva lapte înainte de cereale. Lawrence a îndrăznit să scrie despre pasiune, corp, dorință și alte lucruri umane absolut intolerabile într-o lume preocupată să nu pară umană.
Procesul pentru obscenitate care a urmat a fost practic un reality show juridic avant la lettre: procurorii, complet indignați, descriau pasajele „imorale” cu aceeași febrilitate cu care un adolescent își explică „din greșeală” istoricul browserului. Juriul, între două ridicări elegante de sprânceană, trebuia să decidă dacă literatura poate prezenta realitatea sau dacă ar trebui să mintă frumos pentru confortul burgheziei. Spoiler: burghezia a pierdut. Publicul a câștigat.
Cartea care a devenit mai periculoasă decât dinamita culturală
Culmea este că romanul a devenit celebru tocmai pentru că a fost interzis. Dacă Lawrence ar fi scris un roman despre creșterea cartofilor, nimeni nu ar fi clipit. Dar așa, britanicii au citit cartea pe sub mână, cu emoția cu care azi un licean își ascunde telefonul sub bancă. Interdicția a făcut-o bestseller – un fenomen bine cunoscut: nimic nu îl face pe om să citească mai repede decât fraza „nu aveți voie”.
Iar în centrul „obscenității” se afla exact ceea ce moralismul încearcă tot timpul să ascundă: vulnerabilitatea, singurătatea și nevoia de conexiune. Lawrence nu a scris pornografie, ci un tratat literar despre intimitate și despre o societate care fardează totul, inclusiv propriile frustrări. Dar, probabil, pentru epocă, adevărul era obscen.
De ce scandalul continuă să fascineze
Astăzi, când internetul abundă în imagini pe care bunicii noștri le-ar fi declarat „semne ale Apocalipsei”, Amantul doamnei Chatterley pare aproape cuminte. Totuși, controversa rămâne un caz de manual despre ce se întâmplă când ipocrizia socială dă buzna în literatură: îi cere să fie „decență pură”, în timp ce viața reală e orice, numai decentă nu.
Romanul lui Lawrence continuă să fie studiat, reinterpretat și savurat tocmai pentru că spune ceea ce societatea încearcă, periodic, să nege. Așadar, în loc să rămână îngropat în moralismul prăfuit al anilor ’20, textul trăiește ironic și azi, cu un aer de „v-am zis eu”.
Și dacă „Amantul doamnei Chatterley” i-a făcut pe britanici să creadă că civilizația occidentală se va nărui sub greutatea metaforică a unei idile cu un pădurar, stați doar să ajungem la Henry Miller. În următorul episod ne mutăm din eleganța rural-erotică britanică în haosul senzorial al „Tropicului Cancerului” — cartea care i-a convins pe americani că cea mai mare amenințare la adresa națiunii nu era mafia, nici marea criză economică, ci un scriitor cu prea multă imaginație și zero rușine. Așa că pregătiți-vă: dacă Lawrence a zgândărit moralitatea publică, Miller o ia de păr și o scutură ca pe un covor prăfuit. Distracția continuă.