Dacă în episodul trecut în care ordinea a fost împinsă până la obsesia de a fixa lumea în ziduri, inscripții și măsuri care nu admiteau abatere, seria Istoria minților rătăcite se mută spre un alt tip de control: unul care nu mai caută stabilitatea, ci supunerea imediată. Dacă la Nabucodonosor al II-lea excesul lua forma construcției și a regulii gravate în piatră, aici apare tentația intervenției brute, a gestului care vrea să dovedească puterea prin încălcare, nu prin durabilitate. Nu mai e vorba de a arăta că totul poate fi așezat, ci că orice poate fi atins, forțat sau desființat pe loc. Situația este recognoscibilă: autoritatea care nu suportă limitele și începe să le testeze una câte una, nu pentru că sunt utile, ci pentru că există. Cambyses al II-lea intră în serie exact din acest unghi, iar primele scene arată ce se întâmplă când controlul nu mai caută ordine, ci confirmare.
Figura lui Cambyses al II-lea (?–522 î.Hr.) aduce în serie o mutație clară a rătăcirii: de la certitudine rigidă la impulsivitate autoritară. Puterea nu mai este exercitată ca un sistem coerent, ci ca o succesiune de gesturi disproporționate, menite să reafirme controlul exact în momentele în care acesta începe să scape. Deciziile nu sunt lipsite de logică internă, dar sunt lipsite de răbdare — iar această grabă devine primul simptom al erorii amplificate.
Un prim exces relevant apare în raportarea ostilă față de instituții și tradiții care nu pot fi integrate rapid în schema proprie de dominare. În locul unei adaptări politice, Cambyses alege demonstrația de forță ca substitut al legitimității. Decizia produce un efect imediat de supunere, dar și o fisură structurală: autoritatea nu mai este recunoscută, ci temută, iar teama cere reînnoire constantă. Puterea începe astfel să consume mai mult decât produce.
Al doilea tipar de rătăcire se manifestă în gestionarea cercului apropiat, unde suspiciunea înlocuiește evaluarea. Deciziile devin preventive și punitive, luate nu pentru a corecta un pericol real, ci pentru a calma o percepție internă de amenințare. Consecința este una clasică: loialitatea este erodată exact acolo unde ar fi fost esențială, iar puterea se izolează de propriile instrumente de funcționare.
În final, impulsivitatea decizională se transformă într-un mod de guvernare. Fiecare reacție excesivă pare să confirme, în mintea conducătorului, necesitatea celei următoare. Puterea nu mai corectează eroarea, ci o accelerează. Rătăcirea lui Cambyses nu constă într-un singur gest spectaculos, ci într-un ritm: o succesiune de decizii luate prea repede, prea personal și prea sigur, într-un context care ar fi cerut exact contrariul.
În momentul în care Cambyses al II-lea află că egiptenii sărbătoresc apariția taurului sacru Apis, reacția lui nu este una politică sau strategică, ci personală și disproporționată. În loc să interpreteze ritualul ca pe o practică religioasă locală — deci gestionabilă — el îl tratează ca pe o sfidare directă a propriei autorități. Decizia de a profana simbolul central al cultului nu urmărește stabilizarea dominației, ci satisfacerea impulsului de a demonstra că nimic nu există în afara voinței sale.
Gestul are o logică internă simplă și greșită: dacă puterea este absolută, atunci și sacrul trebuie să cedeze. Consecința este exact inversă celei dorite. În loc să zdrobească rezistența simbolică, Cambyses reușește să transforme o dominație politică într-o ostilitate religioasă ireconciliabilă. Autoritatea nu mai este percepută ca străină, ci ca profanatoare; nu ca temporară, ci ca intolerabilă. Printr-o singură decizie impulsivă, el mută conflictul din zona administrabilului în cea a resentimentului profund.
Episodul este relevant nu prin cruzimea lui, ci prin orbirea pe care o trădează: incapacitatea de a distinge între control și validare personală. Cambyses nu acționează pentru a guverna, ci pentru a-și confirma, în mod ostentativ, propria invulnerabilitate. Iar când puterea începe să se exercite împotriva simbolurilor, nu pentru a le gestiona, ci pentru a le anula, rătăcirea nu mai este un accident — devine metodă.
Gestul rămâne: taurul sacru rănit din capriciu, lovit nu pentru a fi eliminat, ci pentru a fi umilit în fața celor care încă mai țineau minte un ritual. Nu urmează nicio explicație și niciun beneficiu practic, doar încercarea de a arăta că nimic nu este intangibil, nici măcar ceea ce nu are valoare politică imediată. Din momentul acela, fiecare obiect venerat devine o țintă potențială, iar fiecare limită un pretext pentru a fi încălcată. Nu este o întâmplare izolată, pentru că același tip de gest reapare ori de câte ori puterea începe să se verifice pe sine prin distrugere, iar în alte spații și sub alte forme mecanismul va fi reluat, în episodul următor, în cazul lui Qin Shihuang, unde controlul nu va mai lovi simbolul viu, ci memoria însăși. Cazul se închide aici, cu o autoritate care confundă atingerea cu stăpânirea și sfârșește prin a nu mai avea nimic de apărat, în afară de propriul impuls.