După episodul cu Donald Trump al seriei Istoria minților rătăcite, care își impunea voința prin tranzacții și loialități cumpărate, trecem la un om care își impune voința prin inițieri și promisiuni de „absolut”. Trump semna ordine și numea oameni; Gregorian Bivolaru (n. 1952) deschidea cursuri, selecta apropiați și cerea discreție. Unul negocia puterea la vedere; celălalt o aduna în săli închiriate, în case cumpărate și în conflicte cu părinți, poliție și presă. Urmărim cum gesturile lui mărunte devin reguli, cum regulile devin dependență și cum rătăcirea începe când propria poveste îi înlocuiește faptele.
Foamea de absolut: România post-’89 și terenul perfect pentru MISA
În România, după decembrie 1989 și dispariția lui Nicolae Ceaușescu, s-a deschis brusc piața liberă nu doar pentru blugi și muzică, ci și pentru „adevăruri ultimative” la kilogram. În iureșul ăsta, când lumea scotocea după tot ce fusese interzis ieri, a apărut și un furnizor punctual de „absolut” cu program: în ianuarie 1990 se înființează MISA, cu Gregorian Bivolaru în prim-plan. Nu era nevoie de cine știe ce magie: era suficientă foamea — de sens, de exotism, de promisiuni rapide — și o țară care tocmai își descuia dulapul ideologic și găsea, surpriză, că încă mai are loc pentru un „infinit” la oferta de început de sezon.
Mentorul: Ion Vulcănescu, yoga și aura de „maestru”
Înainte să existe „Grig” ca marcă, a existat Ion Vulcănescu ca mit local: licențiat în matematică și filozofie, fost deținut politic 16 ani și autor al unui „Breviar practic de Hatha Yoga” (1975) — adică genul de om care, în România acelor vremuri, venea la pachet cu legendă fără să mai ceară voie. Martorii îl descriu făcând yoga chiar și în închisoare, iar Raul Volcinschi povestește cum „stătea câte o oră în cap”, până le venea celorlalți să-i spună s-o lase mai moale cu sfințenia pe verticală. În jurul lui circula „aureola” maestrului, cu discipoli convinși de puteri supranaturale și chiar cu povești de vindecări miraculoase — un habitat perfect pentru ca un cursant tânăr, pe nume Gregorian Bivolaru, să înțeleagă repede lecția esențială: în România, înainte să faci yoga, trebuie să faci… reputație.
Călăuza: cum se fabrică un destin cosmic în 45 de minute
În 1995, MISA produce „Călăuza”, un documentar biografic de vreo 45 de minute care încearcă să rezolve din start problema principală: cum transformi un om obișnuit în „predestinat”, fără să te încurce realitatea. Camera pornește spre Tărtășești ca într-un pelerinaj, se oprește la icoana din casă și insistă obsesiv pe „privire” — magnetismul subtil, ochii hipnotici, astrele „așezate conjunctural” ca să iasă nașterea cum trebuie. Apoi, ca într-o hagiografie de tranziție, apar episoadele exemplare: copilul care memorează poezii interminabile, adolescentul care meditează în tramvai până „emană miros de tămâie”, vocile misterioase care îi rostesc numele de trei ori. Practic, nu afli cine e omul, ci ce trebuie să crezi despre el — iar dacă nu te convinge, problema e la tine: n-ai suficient „discernământ spiritual” să recunoști o stea când ți se servește pe casetă.
Evadarea cu telepatie
Pe 17 aprilie 1984, omul nostru e ridicat împreună cu alți 16 cursanți și dus la Securitatea, sub acuzația—deloc modestă—că ar fi avut intenții neprietenoase față de regim. Și aici apare minunea: reușește să evadeze din arest, lucru suficient de rar încât să devină, mai târziu, material didactic pentru credincioși. Varianta „oficială” din folclorul intern e o bijuterie: gardienii ar fi lăsat, telepatic, o scară sprijinită de zid, ca în manualul de „cum să te ajuți singur când universul te iubește”. Gabriel Andreescu notează mai indulgent explicația „parapsihologică”, dar varianta banală e mai rece: episodul ar fi fost gestionat astfel încât să nu intre la un decret de grațiere care-i excludea pe evadați; între timp, legenda a crescut frumos, chiar dacă finalul imediat a fost prozaic—condamnare pentru evadare și lanțuri, nu „nirvana”.
Poiana Mare: când statul pune diagnostic, iar adepții pun aureolă
În 1989, povestea ajunge la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, unde Gregorian Bivolaru este internat cu un diagnostic scris în limbajul sec al instituției: „dezvoltare paranoică a personalității… neavând discernământul faptelor sale”. Ștampila asta, menită să închidă cazul, devine în practică un excelent combustibil pentru mitologie: pentru detractori, dovada că „așa era omul”; pentru adepți, certificatul de martir al unui persecutat. Iar ironia e că ambele tabere se sprijină pe același document, doar că îl citesc în sens invers: unii văd patologie, ceilalți văd profeție — și fiecare e mulțumit că „statul” le-a lăsat, involuntar, hârtia potrivită.
Ianuarie 1990: actele MISA, funcțiile și „secretarul” discret
În ianuarie 1990, miracolul se birocratizează: se înființează MISA, cu 27 de membri și un consiliu de conducere de 12 — adică destulă „integrare în absolut” cât să iasă și ștampila. Momentul e aproape domestic: pe 31 decembrie, într-o garsonieră din Rahova, se discută reluarea cursurilor; pe 23 ianuarie „ies actele”, iar numele, spune unul dintre fondatori, părea pentru unii „SF”, pentru alții doar amuzant. Iar în schema oficială, Gregorian Bivolaru apare cu o modestie administrativă perfectă pentru începuturi: „secretar”. În România, orice profet serios știe că înainte să mântuiești lumea, trebuie să fii trecut corect la rubrica „funcție”.
Cotizația către absolut: taxe, donații și proprietăți la Ferentari
După acte, vine fireasca întrebare metafizică: cine plătește absolutul? La MISA, răspunsul e foarte concret: cotizații, donații, bilete, broșuri, materiale, plus un formular în care ți se cere nu doar numele și orașul, ci și cât donezi, în câte luni, dacă vrei să locuiești în așram și—detaliul tandru—dacă donezi certificatul de proprietate. Din banii și disciplina asta, mișcarea începe să cumpere imobile, inclusiv prin Ferentari, unde prețurile erau „mai prietenoase”, iar un bătrân poate rămâne în camera lui „până moare”, ca într-un contract cu eternitatea pe rate. Așa se construiește infrastructura iluminării: nu cu nori de tămâie, ci cu acte, case și o contabilitate suficient de serioasă încât să-ți dai seama că „spiritual” e doar un cuvânt — restul e logistică.
Spirale și urinoterapie: Costinești, cercuri tematice și „nectar divin”
La Costinești, MISA a reușit să transforme litoralul într-un amfiteatru de metafizică practică: spirale tematice, cercuri de oameni care „trimit” ceva în infinit, în timp ce Gregorian Bivolaru clatină din cap ca un metronom al absolutului. Uneori obiectivele sunt cosmice (asteroizi, energii, cine mai ține minte), alteori sunt strict locale: chemarea delfinilor din larg, care, conform relatărilor, n-au confirmat invitația. Iar pentru cine simțea că iluminarea cere și un supliment alimentar, există și capitolul „urinoterapie”, promovată în broșuri unde urina devine „nectar divin”, savurat lent, cu privirea spre răsărit, eventual combinat cu miere sau suc de mere, ca să iasă și fericirea, și puterea, și strălucirea ochilor — totul cu o naturalețe care face orice laborator să pară timid. Așa ajungi să înțelegi „yoga integrală”: include și cosmosul, și plaja, și, la nevoie, propria producție zilnică.
Explozie, părinți, poliție, presă: anii ’95–’99 și escaladarea inevitabilă
În dimineața de 5 februarie 1995, la 4:20, un apartament din Ferentari (atribuit lui Bivolaru) explodează — iar odată cu geamurile sare și decorul: saci cu cărți, casete și fotografii sunt evacuați în grabă, iar restul ajunge pe scară și pe lângă bloc, unde „recuperarea” se face cu eficiență de cartier. Când apare la fața locului, omul compensează vecinii cu un pachet de avarie spirituală: lapte, pâine turcească și cașcaval — după care explică evenimentul în registru mare, cu două bombe, masoni și forțe planetare, fiindcă o simplă scurgere de gaze e prea banală pentru un destin cosmic. De aici înainte intră în scenă comitetul etern: părinți alarmați, poliție cu razii și legitimări, iar presa cu titluri care cer „după gratii”, până la episodul din noaptea de 17 iunie 1996 din Complexul Studențesc Leu, când un curs de yoga cu vreo 120 de oameni devine, peste noapte, probă publică de „fenomen”. Iar în 1999, Serviciul Român de Informații pune și ștampila instituțională pe poveste cu o sesizare penală: când ai explozie, scandal, dosare și conferințe de presă, „escaladarea” nu mai e un efect — e programul.
După explozia din Ferentari, oamenii cu saci au golit în grabă ce se putea, iar pe scara blocului au rămas resturile pe care nimeni nu mai putea să le „transfigureze”. Gregorian Bivolaru a venit, a numărat pagubele și a împărțit vecinilor lapte, pâine turcească și cașcaval, apoi a mutat vina pe masoni și „forțe planetare”, ca și cum realitatea ar fi fost doar o nedreptate de la care se face contestație. Așa arată cazul când mitul cere mereu încă o scară, încă o spirală, încă o explicație, iar faptele rămân în urmă, pe asfalt, ca un inventar rușinos. În următorul episod, Vladimir Putin, nu schimbă mecanismul, doar îl mută din garsonieră în stat. Iar aici se închide povestea, cu liniștea aceea în care toți au văzut scena, dar nimeni nu mai recunoaște începutul.