Dacă în episodul trecut, rătăcirea s-a hrănit din adepți și izolare, acum se vede când un președinte, şi anume Vladimir Putin (n. 1952), își folosește instituțiile și armata ca argument. În 2021 susţine „unitatea” rușilor și ucrainenilor, ca în anul următor să anunțe la TV invazia ca „operațiune specială”. Episodul urmărește cum declarația devine decret, iar decretul devine normalitate.
Iată câteva episoade care, puse cap la cap, pot fi prezentate ca indicatori de gândire rigid-imperială, conspiraționistă și ruptă de realitățile politice moderne, adevărate „probe narative” pentru „rătăcire mentală”: derivă ideologică, la care se adaugă pierderea contactului cu constrângerile reale şi autojustificare morală:
„Ucrainenii și rușii sunt un singur popor” (rescriere identitară a realității)
În iulie 2021, Vladimir Putin publică pe site-ul Kremlin.ru un eseu în care declară că rușii, ucrainenii și belarușii ar fi „un singur popor” — adică un fel de recensământ făcut din birou, cu istoria ca ștampilă.
În același text, tratează granițele Ucrainei ca pe niște linii trase greșit pe hartă și statul ucrainean ca pe un „artificiu” ostil — comod, fiindcă dacă îi negi vecinului existența politică, nu mai ai ce respecta.
Episodul util pentru cititorul nefamiliarizat e simplu: întâi scrii că „suntem aceeași familie”, apoi folosești fraza ca permis pentru a contesta frontiere și a prezenta disputa ca „reparare” istorică.
„Anti-Rusia”, complot extern, „denazificare” (explicații totale care înlocuiesc faptele)
Într-un discurs televizat din februarie 2022, Vladimir Putin declară că lângă Rusia se „construiește o anti-Rusie”, ca și cum Ucraina ar fi un șantier clandestin și el ar fi inspectorul de frontieră al istoriei.
În același minut, anunță „operațiunea militară specială” și o vinde cu eticheta „demilitarizare și denazificare”, adică pune un termen total pe cutie și pretinde că faptele dinăuntru nu mai contează.
Când cineva întreabă „de ce?”, răspunsul oficial nu aduce documente sau probe, ci mută vina pe „control extern” și pe NATO, ca să iasă mereu aceeași poveste, indiferent ce se întâmplă pe teren.
Iar când o țară întreagă devine „proiect” și un război devine „corecție”, Kremlin nu mai descrie realitatea — o înlocuiește, frază cu frază.
Discursul din februarie 2022: recunoașterea separatiștilor + acuzații istorice grandioase
Pe 21 februarie 2022, Vladimir Putin apare la TV și ține un discurs lung, apoi trece la partea „practică”: semnează la Kremlin documentele prin care recunoaște „republicile populare” din Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk.
În loc să spună „îmi asum escaladarea”, împachetează semnătura în acuzații istorice și în avertismente despre NATO, ca și cum o hartă se poate corecta prin monolog.
După recunoaștere, ordonă trupe în zonă sub eticheta de „menținere a păcii”, adică mută armata înainte și vocabularul după ea.
De aici începe rătăcirea care interesează episodul: momentul în care o decizie ireversibilă e prezentată ca o simplă „constatare” transmisă în prime-time.
Lansarea invaziei la scară mare (saltul de la mit la catastrofă)
Pe 24 februarie 2022, Putin apare în zori la TV și anunță că începe o „operațiune militară specială”, ca și cum războiul ar fi un serviciu public ce se pornește din telecomandă.
În același mesaj spune „demilitarizare” și „denazificare”, adică pune două etichete totale pe o invazie reală, ca să nu mai fie nevoie de întrebări despre ce urmează pe teren.
Și, în timp ce vorbește despre „protecție” și „autoapărare”, trece la ordinul care mută armata peste graniță și mută restul lumii în regim de sancțiuni și alarmă.
Aici începe rătăcirea specifică: momentul în care un eufemism devine politică de stat, iar politica de stat cere să fie crezută mai tare decât faptele.
Anexarea a patru regiuni (sfidarea dreptului internațional ca „normalitate”)
Pe 30 septembrie 2022, Putin strânge lumea bună în Sala Sfântul Gheorghe de la Kremlin și semnează „tratate de aderare” pentru patru regiuni ucrainene — Donețk, Luhansk, Zaporijjea și Herson — ca și cum hârtia ar ține loc de control.
În aceeași ceremonie televizată, declară că Rusia are „patru noi regiuni”, deși anexarea e condamnată internațional și liniile de pe teren rămân disputate, ceea ce face ca „normalitatea” să arate suspect de mult ca un act de voință.
Și, ca să fie complet tabloul, momentul e prezentat ca „reunificare” și „alegere a oamenilor”, după „referendumuri” organizate sub ocupație — adică îți iei decorul, îți iei semnătura și apoi ceri realității să se conformeze.
„Semnalizare nucleară” repetată (brinkmanship ca instrument psihologic)
Pe 27 februarie 2022, Putin ordonă ca „forțele de descurajare” să intre în alertă sporită și invocă „declarațiile agresive” ale NATO plus sancțiunile, ca și cum factura economică ar veni la pachet cu butonul roșu.
Apoi, pe 13 martie 2024, spune public că Rusia e „tehnic pregătită” pentru război nuclear, dar adaugă că nu „se grăbește” — adică îți arată pistolul, îți explică politicos că nu-l scoate încă, și pretinde că asta e conversație normală.
În iunie 2023 confirmă livrarea de focoase nucleare tactice în Belarus, prima desfășurare de acest tip în afara Rusiei după 1991, ca să fie amenințarea mai aproape de granițe și mai ușor de pomenit la televizor.
Din 2022 încoace, avertismentul nuclear nu mai apare ca ultimă sperietoare, ci ca refren repetat: când vrea să taie sprijinul pentru Ucraina, Kremlinul apasă pe aceeași pedală și numește asta „stabilitate”.
Suspendarea participării la New START + aluzia la reluarea testelor
Pe 21 februarie 2023, Putin urcă la tribună în fața Adunării Federale și anunță că Rusia „își suspendă” participarea la New START, ca și cum un tratat e un abonament pe care-l pui pe pauză când nu-ți mai place factura.
În același discurs, pasează vina spre SUA și NATO, ca să rezulte că problema nu e ce face Rusia, ci că alții au tupeul să numere armele.
Apoi cere Rosatom să fie gata de testare nucleară „dacă va fi nevoie”, adică îți închizi mecanismul de control și lași pe masă opțiunea cu ciocanul.
Și, ca să fie pachetul complet, condiționează reluarea discuțiilor de includerea arsenalelor francez și britanic, mutând poarta după șut și numind asta „stabilitate strategică”.
Mandatul Curții Penale Internaționale (2023): deportarea/transferul copiilor
Pe 17 martie 2023, Curtea Penală Internațională de la Haga emite un mandat de arestare care îl pune pe Putin în aceeași categorie juridică în care ajungi când „administrarea” unui război include copii. În același pachet intră și Maria Lvova-Belova, acuzația fiind „deportare” și „transfer” ilegal al copiilor din zone ocupate din Ucraina către Rusia — adică „evacuare” în limbaj de TV, „crimă de război” în limbaj de dosar. Iar când Kremlinul invocă „protecția”, mandatul ICC îți arată contrastul: protecția se face cu listă de copii și cu destinație peste graniță. În 2024, când Putin a fost primit cu onoruri în Mongolia, ICC a ajuns să raporteze statul pentru că nu l-a arestat — semn că „protocolul” poate deveni, brusc, o problemă de cătușe.
„Resetarea” termenelor și posibilitatea de a rămâne până în 2036 (puterea personală ca destin)
În 2020, Putin își trece pachetul de modificări printr-un „vot național” organizat între 25 iunie și 1 iulie, iar în pachet strecoară „resetarea” numărătorii de mandate, ca și cum 2000–2020 ar fi fost doar perioada de probă.
În martie 2020, Duma de Stat votează rapid amendamentul, iar Curtea Constituțională a Rusiei îl validează, ca să fie totul „în regulă” înainte să fie „din nou”.
Pe 5 aprilie 2021, Putin semnează legea care spune frumos „două mandate pentru orice președinte”, dar resetează contabilitatea exact la el, ca să poată candida încă de două ori.
Așa ajungi la schema simplă pentru publicul nefamiliarizat: statul primește o limită „pe viață”, iar omul primește încă două ture de câte șase ani — cu termen de valabilitate până în 2036.
Reprimarea sistematică și cazul Alexei Navalnîi
Pe 16 februarie 2024, administrația coloniei penitenciare IK-3 („Polar Wolf”), din Kharp, anunță că Alexei Navalnîi a murit „după ce i s-a făcut rău”, iar cauza rămâne „în curs de stabilire”.
Apoi, autoritățile refuză zile la rând să predea trupul familiei și împing cazul în birocrație și procese, ca și cum problema principală ar fi programul de lucru al instituțiilor, nu moartea din custodie.
Între timp, în orașe din Rusia, oamenii care depun flori sau țin o fotografie sunt ridicați de poliție; Amnesty notează cel puțin 387 de arestări în 39 de orașe — adică până și doliul are nevoie de autorizație.
Iar Uniunea Europeană numește explicit moartea „încă un semn” al reprimării accelerate și sistematice și cere eliberarea altor deținuți politici — semn că „stabilitatea” Kremlinului se măsoară și în câți oameni nu mai au voie să vorbească.
Internetul „suveran”
În februarie 2026, Vladimir Putin își vede „internetul suveran” funcționând exact cum arată un comutator de stat: Roskomnadzor lovește Telegram la viteză și, după relatările The Guardian, pornește o tentativă de blocare completă a WhatsApp, împingând utilizatorii spre aplicația „Max”, preinstalată pe telefoane noi. În paralel, un sistem numit Oculus e descris de Reuters ca instrument automat de detectare a conținutului „interzis”, inclusiv „propaganda LGBT”, cu scanare masivă de imagini. Iar partea „amuzantă” se termină repede: tocmai canalele pe care militarii și bloggerii pro-război le folosesc pentru coordonare și avertizări devin ținta restricțiilor, ceea ce transformă controlul informației într-o problemă practică, nu într-un slogan.
În septembrie 2022, în Sala Sfântul Gheorghe de la Kremlin, Vladimir Putin semnează „aderarea” a patru regiuni și rostește „pentru totdeauna”, în timp ce realitatea de pe teren rămâne o linie mișcătoare pe hartă. În 2023 apasă pe pauză ultimul tratat de control nuclear rămas cu SUA și lasă „testarea” în sertar ca opțiune de lucru, ca să fie clar că verificările sunt un moft, nu o frână. Iar când lumea îi pune pe masă un mandat de la Haga și numele Jeffrey Epstein apare, în episodul următor, inevitabil, în conversațiile despre putere și impunitate, scena de la Kremlin rămâne aceeași: semnătura precede adevărul, iar vocabularul îl acoperă. Și când cortina cade, nu rămâne o lecție, ci un obicei care se repetă singur.