După ce, în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, Jean-Claude Romand și-a ascuns viața falsă în tăcere și a fugit de verificare, episodul despre Miron Cozma mută rătăcirea în spațiul public, unde liderul nu se retrage, ci mobilizează oameni, forțează intrări și împinge instituții. Dacă Romand își apăra minciuna prin izolare, Cozma își impune versiunea prin marș, presiune și confruntare, în fața tuturor. De aici începe o altă formă de rătăcire: omul care confundă forța colectivă cu dreptul de a dicta statului.
Când sindicatul s-a visat Palat Prezidențial
În septembrie 1991, discursul nu mai era doar despre salarii și condiții de muncă, ci despre cine conduce statul. În dialogul publicat de Digi24 din cronologia mineriadei, Cozma îi cere explicit lui Ion Iliescu „certificarea” demisiei lui Petre Roman și a întregului guvern, ba chiar o cere și „în scris”. Aici se vede ruptura: liderul sindical nu mai negociază cu guvernul, ci se comportă ca și cum președintele trebuie să-i legalizeze rezultatul presiunii din stradă. Pe scurt: de la revendicare sindicală la pretenție de notar constituțional.
Program de guvernare cu lampă în frunte și ultimatum în mână
În 1991, Cozma nu apare doar ca purtător de cuvânt al unor nemulțumiri, ci ca actor politic de facto, cu cereri directe privind schimbarea guvernului. RFE/RL consemnează că revolta violentă din 1991 a dus la căderea guvernului, iar condamnarea din 1999 a vizat exact rolul lui în acele violențe. Când un lider sindical ajunge să împingă instituțiile spre demisie sub presiune de masă, nu mai vorbim de negociere socială, ci de politică făcută cu rangă simbolică. Iar satira aici se scrie singură: „programul de guvernare” venea fără vot, dar cu escortă de ortaci.
Capitala, asediată în numele „dreptății” cu bocanci
Mineriada din iunie 1990 a rămas, în cronologia Europa Liberă, „o pagină neagră”: 4 morți (prin împușcare) și 1.388 de răniți, potrivit datelor oficiale citate acolo. În plus, în 2025, Parchetul General l-a chemat din nou pe Cozma și i-a adus la cunoștință calitatea de inculpat în dosarul Mineriadei din iunie 1990 pentru infracțiuni contra umanității. Asta e ironia amară: „dreptatea” invocată public se măsoară, în acte, în morți, răniți și dosare refăcute după decenii. Când cauza e morală, dar metoda e violentă, rezultatul nu e justiție, ci devastare cu lozinci.
Negociere democratică: întâi spargi barajul, apoi ceri dialog
RFE/RL notează că în ianuarie–februarie 1999 Cozma a condus din nou proteste masive ale minerilor, care au spart de două ori cordoane de poliție și amenințau să avanseze spre București. Tot RFE consemnează arestarea lui din 17 februarie 1999, după oprirea unui convoi de peste 40 de autobuze și 100 de mașini, cu cel puțin 2.000 de mineri; în confruntări a murit un miner și au fost răniți 20 de polițiști. Adevărul rezumă clar logica episodului: după condamnarea la 18 ani, pornește iar marșul spre Capitală și totul culminează la Stoenești/Costești. „Dialogul” apare mereu după ce se forțează poarta.
Condamnări multe, conștiință neatinsă
Pe partea grea, RFE/RL consemnează condamnarea la 18 ani (1999) pentru rolul în revolta violentă din 1991, cu capete precum subminarea autorității statului, deținere ilegală de arme și periclitarea circulației feroviare, hotărâre definitivă. Pe partea „de pattern”, cronologia Ziare.com (care centralizează dosarele) arată și alte episoade: condamnare în 1998 pentru ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, plus mențiuni despre dosare pentru lovirea unui ziarist, violențe la un local din Petroșani și ultraj contra unui polițist (unele cu amenzi, achitări sau prescripție). Asta contează pentru portret: nu e un singur accident istoric, ci o recurență de conflict, forță și justificare. Instanțele au produs un dosar; el și-a produs o legendă.
Grațiat seara, dezgrațiat dimineața
Aici absurdul e documentat, nu inventat. Decretul prezidențial nr. 1.164/15.12.2004 (publicat pe 16 decembrie) îl include nominal pe Miron Cozma printre persoanele grațiate; numele lui apare explicit în forma publicată pe portalul legislativ. Două zile mai târziu, acest decret abrogă decretul anterior și revocă grațierea tuturor persoanelor din acel decret. Iar cronologia Ziare.com reține exact imaginea grotescă a episodului: ieșire din Rahova pe 16 decembrie, apoi rearestare pe 17 decembrie, după anunțul revocării. Statul părea că improvizează, iar Cozma devenise simptomul perfect al improvizației.
Nicio vină, nicio remușcare, doar epopeea proprie
În 2015, Mediafax îl citează spunând explicit că nu are remușcări pentru morții de la mineriade, invocând că ar fi fost adus cu forța la București. Iar cronologia Ziare.com consemnează și formula mai veche, la arestarea din 1999: „nu regreta nimic”. Chiar și respingerea unei cereri de grațiere din 2001 e prezentată în aceeași cronologie ca având motivul principal că „nu-și recunoaște culpa”. Aici „rătăcirea” nu e medicală, ci moral-politică: refuzul sistematic al răspunderii, chiar după condamnări și victime.
Omul care confunda forța cu istoria
În ianuarie 2025, Cozma e din nou în fața Parchetului General ca inculpat în dosarul Mineriadei din 1990 (infracțiuni contra umanității), iar Agerpres și Digi24 notează declarațiile lui grandioase și agresive, inclusiv afirmația că „era cât pe-aci să-l împușc” pe Iliescu. Adică, la peste trei decenii de la evenimente, tonul rămâne același: nu introspecție, ci auto-mitologie de om providențial, în conflict cu toată lumea. Asta e miza bună pentru episodul tău: nu doar ce a făcut, ci cum a transformat violența și presiunea în „misiune personală”. Când cineva își rescrie biografia ca epopee după ce justiția i-a scris dosarul, satira devine aproape documentar.
Pe 16 decembrie, iese din Rahova grațiat, iar pe 17 decembrie este întors din drum și rearestat după revocarea decretului: într-o zi trece de poarta închisorii ca „iertat”, în următoarea revine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Scena îl închide mai bine decât orice discurs, pentru că îl prinde exact unde a lucrat mereu: între presiune și spectacol, între gestul brutal și replica de nevinovat. În seria aceasta, după Miron Cozma și înainte de Shoko Asahara, în episodul viitor, schimbăm decorul, nu și reflexul de a împinge realitatea până când începe să semene cu propria legendă. Ușa se trântește, dar mâna care a împins-o nu dispare din cadru.