După episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, în care controlul era exercitat prin apăsare constantă și frica era ținută în priză ca un bec care nu se stinge niciodată, noul personaj, Commodus (161–192 d.Hr.) intră în scenă printr-un gest opus: nu strânge șuruburile, ci își mută viața în văzul tuturor, transformând regulile în decor și oamenii în figuranți ai propriului spectacol, iar ordinea nu mai e impusă din umbră, ci rescrisă ca să arate bine pe o scenă care nu se mai golește, semn că rătăcirea care urmează nu va avea forma rigidă a suspiciunii, ci pe aceea mult mai instabilă a unei realități remodelate ca să încapă într-o singură minte care cere să fie privită.
Commodus este un caz-școală de degradare psihologică în putere absolută: nu un monstru născut, ci un tânăr crescut într-un cult al infailibilității, care ajunge să confunde realitatea cu fantezia sa narcisică. Iată fapte istorice clare, nu zvonuri, care arată rătăcirea sa mentală:
Delirul de identitate: Commodus = Hercule
Commodus ajunge să creadă (și să ceară să fie tratat) drept reîncarnarea lui Hercules: poartă constant piele de leu și bâtă.
Pielea de leu atârnată pe umeri nu era un element de decor, ci o declarație administrativă: „așa arată realitatea de acum înainte”. Bâta lui Hercule nu servea doar la paradă, ci funcționa ca un fel de ștampilă simbolică prin care fiecare gest trebuia să confirme că nu mai avem de-a face cu un om, ci cu o legendă care a cerut să fie trecută pe statul de plată al imperiului.
Își adaugă în titlu „Hercules Romanus” şi impune să fie venerat nu ca om, ci ca zeu viu.
Prin aceasta, nu face un joc de imagine, ci un scurt-circuit mental: numele nu mai descrie persoana, ci o rescrie. Iar când cere să fie venerat ca zeu viu, ruptura e completă — nu mai există distanță între rolul jucat și ființa care îl joacă, scena a fost mutată în interiorul capului său.
Monedele, care ar fi trebuit să fixeze chipul unui conducător, îl reprezintă nu ca împărat, ci ca Hercule, ca și cum economia ar fi fost pusă să confirme o halucinație oficială. Nu mai vorbim de propagandă, ci de un creier care a decis că dacă îți vezi suficient de des propria mască pe metal, ea devine față.
Este deja un simptom clar: dizolvarea graniței dintre rol și identitate — clasic în narcisismul psihotic.
Transformă Roma într-un parc de distracții pentru ego
În 192, redenumește Roma ca fiind „Colonia Commodiana”, Senatul – „Senatul Commodian”, iar poporul roman – „Populus Commodianus”. Lunile anului vor purta cu numele și titlurile lui.
Nu era vorba de ordine sau de reformă, ci de o obsesie: lumea trebuia să arate ca el, să sune ca el, să-i repete numele până când nu mai rămânea nimic din ce nu-i aparținea. Când realitatea nu mai confirmă suficient imaginea din oglindă, soluția nu este corectarea imaginii, ci redenumirea realității — și exact aici începe forma cea mai zgomotoasă de rătăcire.
Este comportament de tip megalomanie administrativă: realitatea trebuie să reflecte mintea sa, nu invers.
Obsesia pentru luptele de gladiatori
Commodus nu doar sponsorizează jocuri — el luptă personal în arenă: se bate cu gladiatori mutilați sau slab antrenați (ca să câștige sigur), omoară animale exotice cu arcul, cere să fie plătit ca gladiator: 1 milion de sesterți per apariție.
Dacă pentru romani, împăratul trebuia să fie reprezentantul ordinii cosmice, iar gladiatorul un sclav care moare pentru distracție, Commodus creează o confuzie psihologic catastrofală: își degradează propria funcție simbolică fără să înțeleagă.
Mai mult, referitor la sadismul său personal, surse antice (Cassius Dio, Herodian) notează: aruncă oameni cu dizabilități în arenă ca „monștri”, omoară prieteni pentru glume sau suspiciuni, testează arme pe oameni vii. Această teroare politică rațională este un joc cu viața altora pentru plăcerea proprie, trăsătură tipică de psihopatie cu narcisism.
Paranoia și epurări haotice
După câteva conspirații reale, Commodus începe să execute oameni pentru presupuneri, schimbă favoriți obsesiv, vede trădători peste tot. Este tiparul clasic de tip narcisist grandios, prin care frica şi paranoia generează violență.
Moartea sa e simptomatică
Commodus este asasinat de o conspiraţie la care participă: concubina sa (Marcia), prefectul gărzii şi un atlet, care îl sugrumă.
Deci nu este ucis de senat sau armată, ci de propria curte, care nu mai suporta imprevizibilitatea lui psihotică.
După această tipologie de narcisism extrem, delir de identitate, sadism şi paranoia progresivă, în episodul următor apare un alt personaj cu elemente psihotice: un alt împărat roman, Caracalla, care a masacrat orașe pentru glume și a trăit într-o realitate construită din frică.