După un personaj care, în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, își exercita influența prin strigăt, mulțime și mișcare continuă, seria se mută brusc într-un spațiu închis, unde controlul nu mai trece prin convingere, ci prin teamă și evitare: Carol al VI-lea al Franței (1368 – 1422), un om înconjurat de servitori care primesc ordine să nu se apropie, haine întărite cu elemente rigide, gesturi atent calculate pentru a preveni o atingere banală. Nu mai e vorba de a împinge alții înainte, ci de a ține lumea la distanță, de a organiza curtea în jurul unei frici concrete, administrate zilnic prin reguli, interdicții și coregrafii absurde. Rătăcirea nu mai caută exteriorul, nu mai produce marșuri sau excese vizibile, ci se instalează chiar în centrul puterii, unde realitatea începe să fie tratată ca un pericol fizic permanent, iar deciziile se construiesc în jurul acestei fragilități presupuse — un mecanism care abia începe să se arate.
Iată fapte istorice clare și documentate despre Carol al VI-lea al Franței care ilustrează „rătăcirea sa mentală”, motiv pentru a fost numit şi „Carol cel Nebun”:
Prima criză psihotică majoră
În august 1392, într-o deplasare militară, care ar fi trebuit să însemne ordine, comandă și protecție, Carol al VI-lea a decis că pericolul real nu vine din față, ci din spate: s-a întors brusc asupra propriei curți și a atacat-o cu sabia, rănind grav și ucigând oameni care mergeau lângă el, neînarmați și convinși că rolul lor este să-l păzească, nu să se apere de el. Fără avertisment, fără explicație, fără ordin prealabil, suveranul a transformat coloana regală într-un spațiu de execuție improvizată, lovind repetat până când a fost doborât și imobilizat de cei care, cu câteva clipe înainte, îi țineau calul și îi respectau rangul. Campania nu s-a oprit din cauza inamicului, ci pentru că centrul de comandă a devenit o sursă imprevizibilă de violență, iar autoritatea, în loc să dea ordine, a început să taie în carne vie — un mod de guvernare care nu avea încă un nume, dar deja își făcea loc.
Delirul sticlei — una dintre cele mai bizare manifestări
Regele a ajuns să creadă că este făcut din sticlă, cu riscul de a se sparge la cea mai mică atingere, un fenomen psihiatric extrem de rar numit „glass delusion”.
La un moment dat, Carol al VI-lea a decis că problema centrală a regatului nu mai este războiul, trădarea sau lipsa banilor, ci propria sa fragilitate materială: era convins că trupul îi este din sticlă și că o atingere neatentă l-ar putea transforma într-o colecție de cioburi regale. Consecința practică a acestei revelații a fost una perfect funcțională: hainele nu au mai fost croite pentru prestigiu sau ceremonie, ci întărite cu bare metalice și captușeli rigide, astfel încât suveranul să poată fi purtat prin palat ca un obiect de porțelan valoros, nu ca un om. Curtea s-a adaptat rapid — distanță fizică, mișcări lente, gesturi calculate — iar viața politică a început să se organizeze în jurul unei misiuni simple: să nu-l atingă nimeni. Puterea nu mai stătea în decizie sau autoritate, ci în evitarea contactului, iar realitatea, devenită periculoasă la propriu, urma să fie gestionată cu grijă, ocolită și amortizată, semn că rătăcirea intrase într-o fază în care lumea trebuia ajustată, nu înțeleasă.
Pierdere temporară a identității
În anumite momente, Carol al VI-lea a suspendat nu doar guvernarea, ci și propria persoană: nu-și mai recunoștea soția care stătea lângă pat, copiii care îi erau aduși ca dovadă de continuitate, nici oamenii care îi vorbeau cu formulele rezervate exclusiv unui rege. Într-un episod consemnat de martori, a fost întrebat cine este și nu a putut răspunde, tratând întrebarea ca pe o intruziune, iar pe cei din jur ca pe niște străini insistenți care trebuie îndepărtați. Curtea, obișnuită să gestioneze ceremonii, documente și ordine solemne, s-a trezit administrând o situație mult mai practică: un om care nu știe cine este, dar care încă are gărzi, palate și supuși obligați să-i respecte autoritatea chiar și atunci când el nu o mai recunoaște. Puterea nu a dispărut nicio clipă, însă identitatea celui care o deținea devenise intermitentă — o condiție incomodă, cu efecte care abia urmau să se vadă.
Comportamente extreme și auto-neglijare
La un moment dat, Carol al VI-lea a decis că între el și apă nu mai există nicio relație instituțională: luni întregi a refuzat să se spele sau să-și schimbe hainele, transformând corpul regal într-un obiect pe care nimeni nu avea voie să-l atingă sau corecteze. Curtea, capabilă să organizeze ceremonii fastuoase și să reglementeze eticheta până la ultimul gest, a asistat neputincioasă la acumularea de murdărie, răni infectate și paraziți, toate purtate cu aceeași autoritate ca o mantie. Situația a devenit suficient de gravă încât medicii au fost chemați nu pentru sfaturi, ci pentru intervenție: spălarea a trebuit impusă, coordonată și supravegheată, ca o operațiune delicată, nu ca un act elementar. Puterea continua să funcționeze, palatul își urma rutina, dar omul din centrul ei nu mai respecta nici cele mai simple reguli ale propriei întrețineri — un detaliu aparent mărunt, care începea să spună mult prea multe.
Privit din prezent, episodul pare mai puțin o criză izolată și mai degrabă un pionierat involuntar al mișcării „no wash”, cu diferența că aici refuzul igienei nu era un manifest online, ci o problemă medicală gestionată cu gărzi, doctori și ordine de palat.
Episoade recurente de psihoză pe decenii
Problema nu a fost un accident izolat, tratabil cu pauză și discreție, ci un program reluat cu regularitate: Carol al VI-lea intra în crize, ieșea din ele, revenea la curte, semna documente, primea ambasadori, apoi dispărea din nou în episoade în care nu mai recunoștea oameni, locuri sau propriile decizii anterioare. Timp de peste trei decenii, regatul a funcționat într-un ritm bizar, ajustat nu după anotimpuri sau campanii, ci după starea psihică a celui din centru: perioade scurte în care regele era „din nou el”, urmate de luni în care nu putea fi lăsat singur, nu putea decide și nu putea fi contrazis. Continuitatea nu era asigurată de stabilitate, ci de repetiție — aceeași prăbușire, aceeași revenire, aceeași reluare a puterii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu domnia era intermitentă, ci mintea celui care o exercita, iar sistemul s-a adaptat, disciplinat, la această alternanță, transformând imprevizibilul într-o rutină administrativă.
În acele perioade în care nu-și recunoștea apropiații, nu-și putea spune numele și trebuia ținut departe de oameni ca să nu atace, Carol al VI-lea continua totuși să existe ca punct fix al curții: documentele îi purtau sigiliul, deciziile se amânau „până își revine”, iar medicii și consilierii consemnau, neputincioși, că rătăcirea se instalase complet. Puterea nu s-a retras nici măcar atunci când identitatea a dispărut, ci a rămas suspendată peste un om care apărea și dispărea din sine însuși, lăsând administrația să funcționeze în jurul acestei absențe recurente. Cazul se închide aici, nu printr-o prăbușire spectaculoasă, ci printr-o obișnuință rece cu dereglarea, iar, în episodul următor, firul seriei merge mai departe, către Henric al VI-lea al Angliei, unde mecanismul se va relua sub altă formă, cu aceeași capacitate de a fi tolerat, organizat și acceptat. Ultima imagine rămâne aceea a unei puteri intacte, administrată zilnic, deși mintea care o susține nu mai este întreagă.