După un lider de cult, Marshall Applewhite, care, în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite a cerut adepților o ieșire „curată”, urmează un alt lider de cult, dar şi criminal, Charles Manson (1934 – 2017), care a cerut adepților o intrare murdară în casele altora şi vom urmări rătăcirea lui: cum a transformat obediența în crimă și crima în mesaj.
Mai jos câteva fapte care scot în evidență tipul de gândire apocaliptică, mesianică și comportament teatral-agresiv, care poate fi considerat „rătăcire mentală”:
„Helter Skelter” ca profeție de război rasial
În 1968–1969, Charles Manson le-a spus adepților că urmează un război rasial și i-a pus numele unei piese Beatles: „Helter Skelter”. A luat „White Album”, l-a ascultat obsesiv și a tratat versurile ca pe un set de semne personale, nu ca pe muzică. În logica lui, conflictul trebuia să lase „mii de morți”, iar la final „Familia” (Manson Family) urma să iasă din haos ca proprietar de lume, cu tot cu drepturi de autor asupra Apocalipsei. În 1970–1971, acuzarea a prezentat această „profeție” drept motorul care trebuia să aprindă crimele Tate–LaBianca, ca să pară începutul războiului anunțat. Și când ai o revelație care vine dintr-un disc, următorul pas nu e să verifici realitatea, ci să pui realitatea să verifice discul.
Fabrica de obediență: LSD și „divinitate”
După eliberarea din 1967, Manson a adunat un grup în San Francisco și l-a mutat spre zona Los Angeles, unde își putea regiza mai bine publicul. La Spahn Ranch — un decor de film uzat, locuit de cai și de ruine — a instalat „Familia” în comună și a lăsat să devină normal ca unii să-i spună „Satan”, „Isus” sau „Dumnezeu”, fără să clipească. A încurajat LSD-ul și consumul greu de droguri, iar apoi a tratat confuzia produsă ca pe o unealtă de disciplină, nu ca pe un „accident spiritual”. A impus reguli, a setat ierarhii și a ținut grupul în orbită prin dependență și frică, nu prin vreo revelație verificabilă. Și, ca să nu rămână „misticismul” fără contabilitate, a dublat predica cu tranzacții: manipulare constantă, abuz sexual și „oferirea” femeilor ca plată, ca într-o economie în care devotamentul se măsoară în corpuri.
Crimele
La final de iulie 1969, „Familia” a trecut de la predici la execuții și l-a ucis pe Gary Hinman, lăsând pe perete mesajul „Political Piggy” scris cu sânge, ca să pară că e un manifest, nu o crimă. Pe 8 august 1969, Manson nu a mers nicăieri cu mâinile lui: i-a trimis pe Tex Watson, Susan Atkins, Patricia Krenwinkel și Linda Kasabian la casa de pe Cielo Drive unde se aflau actriţa Sharon Tate și alții. În noaptea de 8–9 august au ucis acolo, iar în noaptea următoare au urmat Leno și Rosemary LaBianca, ca să arate că „scenariul” se poate repeta la comandă. Apoi, în sala de judecată, Manson și-a tăiat un „X” în frunte și l-a transformat ulterior în svastică, ca să semneze spectacolul după ce alții au făcut fapta.
În sala de judecată, cu „X”-ul tăiat în frunte și transformat apoi în svastică, Charles Manson s-a prezentat ca autorul unei opere pe care n-a semnat-o cu mâinile lui, dar a regizat-o cu vocea. Acolo unde crimele Tate–LaBianca au lăsat sânge pe pereți, el a lăsat simbolul pe piele, ca și cum spectacolul ar putea înlocui probele. Și când spectatorii au plecat, a rămas doar mecanismul: un om care își face credința din ordine și își face ordinea din alții. În episodul viitor, urmează Saddam Hussein, într-o altă decorare a puterii. Cazul se închide, tiparul rămâne.