După un lider de cult care, după cum am văzut în episodul trecut, al seriei Istoria minților rătăcite a împins adepți să ucidă, trecem la un șef de stat care a împins instituții întregi să aresteze, să tortureze și să execute. Manson a controlat prin intimitate; Saddam Hussein (1937 – 2006) a controlat prin frică oficială, iar în 1979 a scos „trădători” dintr-o ședință filmată și i-a trimis spre condamnări. A condus campanii de represiune chiar şi cu arme chimice, apoi a ridicat palate și monumente cu numele lui. Urmărim cum suspiciunea devine ordin, iar ordinul devine rutină.
Iată câteva episoade documentate care, fără să facem „diagnostic”, arată paranoia politică, megalomanie, impulsivitate și cruzime disproporționată:
Epurarea televizată din 1979
În iulie 1979, Saddam a strâns conducerea Partidului Baas ca la o ședință de partid și a transformat-o, prin cameră și microfon, într-un tribunal cu finalul deja scris. A citit o listă de „conspiratori” și i-a scos pe rând din sală, în timp ce restul rămânea pe scaune, obligat să privească și să înțeleagă mesajul. A lăsat „confesiunile” să curgă drept dovadă, nu ca adevăr, iar verdictul a fost livrat ca procedură, nu ca justiție. După spectacol, au urmat condamnări și execuții, iar frica a fost băgată în organigramă. Diferența față de un cult e simplă: aici nu convingi adepți, ci compromiți instituții, ca să semneze ele.
Dujail (1982): represalii judiciare și execuții pentru un atentat eșuat
După atentatul eșuat din Dujail, Saddam n-a căutat autorii, ci a tratat orașul ca pe un suspect colectiv și a pus aparatul de stat să producă vinovați în serie. A urmat valul de arestări, interogatorii și tortură, iar „justiția” a venit sub formă de dosare, condamnări și execuții, ca să arate că legea poate fi folosită ca bâtă. Familii au fost deportate și ținute în detenție, iar proprietăți au fost lovite cu demolări și confiscări, ca răspuns la câteva gloanțe, fapt cunoscut ca masacrul de la Dujail. Când cazul a ajuns să stea la baza condamnării lui pentru crime împotriva umanității, regimul a primit eticheta pe care și-o scrisese singur în acte. Aici rătăcirea nu e explozivă, e administrativă: o rană de orgoliu tradusă în sentințe pentru o comunitate întreagă.
Campaniile Anfal și Halabja: represiune de masă, arme chimice
Campania Anfal (1988) nu a fost un „conflict”, ci o operațiune în care statul a intrat în sate kurde, le-a ras de pe hartă, a strâns oamenii și i-a trimis în deportare sau în gropi comune. În loc de anchete, au fost liste; în loc de procese, au fost convoaie; în loc de granițe, au fost lagăre și deșert. La Halabja (martie 1988), regimul a lovit un oraș cu arme chimice și a lăsat străzile pline de corpuri ca argument administrativ, fapt cunoscut ca masacrul de la Halabja. Aici nu mai ai furie, ai contabilitate: distrugere planificată, executată pe unități, raportată ca succes. Iar „rătăcirea” specifică nu e isteria, ci calmul cu care violența devine procedură.
Invadarea Kuweitului: un pariu strategic catastrofal
În august 1990, Saddam a invadat Kuweitul și a tratat un stat suveran ca pe o anexă de contabilitate, pe care o poți lua „înapoi” cu tancul. A ocupat capitalei, a instalat administrație și a vorbit despre Kuweit ca despre o „provincie” nouă, ca și cum frontierele ar fi o formalitate pe care o rescrii la televiziune. În loc să intimideze lumea, a reușit să o adune: rezoluții ONU, sancțiuni, apoi o coaliție militară care a venit cu avioane, nu cu negocieri. Pariul lui a fost simplu și prost: că toți vor înghiți fapta împlinită, iar petrolul va acoperi rușinea. Când realitatea a răspuns cu bombardamente și izolare, rătăcirea s-a văzut clar: nu doar că forțezi limitele, ci că uiți că există limite.
„Am câștigat” – monumentalizare narcisică
După 1991, Saddam a spus „am câștigat” și a pus statul să ridice, pentru gloria personală, în vestul Bagdadului o moschee botezată „Mama tuturor bătăliilor”, ca să fixeze sloganul în piatră. A început șantierul într-o zi legată de propria aniversare și a lăsat să i se construiască un sanctuar care arată și ca armament: minarete desenate ca țevi de Kalașnikov și ca rachete Scud, fără să fie vreo coincidență. A umplut complexul cu semne despre el, inclusiv o amprentă monumentală cu inițiale, ca să fie clar cine e „tema” clădirii. A făcut dintr-un lăcaș de rugăciune un panou de propagandă, în care „victoria” e sculptată, iar victimele lipsesc. Rătăcirea de aici nu țipă: construiește, semnează și obligă orașul să se roage în decorul lui.
„Qur’anul scris cu sânge”: gest de cult personal travestit în pietate
Saddam a comandat manuscrisul unui Muṣḥaf Ṣaddām (Coranul lui Saddam) în 1997, iar regimul a pus un caligraf să copieze Qur’anul folosind sânge recoltat special pentru asta, ca proiect de stat, nu ca act privat. În 2000, presa de stat i-a publicat scrisoarea în care își justifică gestul ca „mulțumire”, adică își leagă numele de textul sacru printr-un document oficial, nu printr-o rugăciune. Apoi, lideri religioși din regiune au denunțat public ideea, iar propaganda a obținut exact ce căuta: scandalul ca reclamă. După 2003, cartea a fost retrasă din expunere și ținută încuiată, pentru că autoritățile au rămas cu o problemă practică: obiect sacru scris printr-un gest considerat impur. Aici rătăcirea nu e „mistică”, ci administrativă: iei religia, o pui în vitrină și o obligi să-ți poarte semnătura.
Reprimarea revoltelor din 1991: reflex de supraviețuire a regimului
În 1991, când sudul Irakului s-a ridicat, Saddam a trimis Garda Republicană să recucerească orașele cu artilerie, tancuri și foc „în zonă”, nu cu arestări țintite. A folosit elicoptere ca armă, iar martorii și rapoartele despre represiune vorbesc despre civili împușcați în timp ce fugeau, ca să nu rămână niciun „exemplu” viu. După ce a reintrat în control, regimul a umplut stadioane, cazărmi și închisori cu bărbați ridicați de pe străzi, apoi a scos loturi pentru execuții sumare. A lăsat în urmă gropi comune și familii fără acte, fără morminte și fără dreptul de a întreba. Reflexul e simplu: când pierde loialitate, nu negociază, ci nivelează.
Lux ca politică de stat, în timp ce țara era epuizată de războaie și sancțiuni
În anii ’90, Saddam a ținut Irakul sub regim de sancțiuni și penurie, dar a direcționat bani în construcția și renovarea de palate, de parcă problema țării era lipsa de marmură. Diverse relatări vorbesc despre zeci de reședințe prezidențiale ridicate după războiul din Golf — unele estimări spun „peste 50”, altele indică 48 construite „de atunci”. A umplut peisajul cu coloane, decorații și mobilă ostentativă, lăsând în urmă clădiri care arată ca un buget public transformat în decor. Iar când un regim își contabilizează puterea în porți și cupole, nu în vieți, rătăcirea devine plan de investiții.
Mitul „dublurilor”: util ca simptom cultural al fricii
Mitul „dublurilor” a circulat atât de tare încât analiștii au disecat aparițiile TV și au căutat „diferențe” între cadre, ca și cum realitatea ar fi fost un montaj prost. După capturare, FBI a făcut zeci de interviuri cu Saddam, iar anchetatorul George Piro consemnează că acesta a spus că nu a folosit dubluri „așa cum se credea”, ba chiar că nu a existat „niciun” dublu. Explicația lui, în stil de autoportret obligatoriu, a fost că nimeni „nu putea juca rolul” lui Saddam. Și totuși, când a fost prins, până și cei care îl identificau se temeau să nu fie „una dintre dubluri” și vorbeau despre verificarea semnelor fizice, semn că legenda ajunsese procedură. Pentru episod contează exact acest contrast: omul spune „nu”, dar frica rămâne atât de utilă încât lumea continuă să-l vadă multiplicat.
Când Saddam Hussein a urcat scările spre spânzurătoare cu Coranul în mână și a refuzat gluga, nu s-a văzut demnitate, ci încăpățânarea de a controla cadrul până la ultima secundă. În aceeași arhivă a fricii oficiale, în următorul episod intră Slobodan Miloșevici. Se termină omul, rămâne metoda.
