Dacă, în episodul trecut, al seriei Istoria minților rătăcite, Slobodan Milošević a folosit discursuri și poliție ca să împingă o țară spre război, Kim Jong-il (1941 – 2011) a folosit ordine și propagandă ca să împingă un popor spre adorare. A impus portretul său în școli și locuințe și a transformat aniversarea în sărbătoare de stat. A interzis cuvintele care numeau foametea și a controlat rațiile, în timp ce își publica „învățături” obligatorii. În episodul acesta vedem cum tăcerea despre morți și aplauzele pentru miracole, repetate la radio și în piețe, devin o rutină de guvernare.
Iată câteva „momente” care arată un amestec de megalomanie, paranoia și mitologie politică, alături de un cult al personalităţii tipic nord-coreean, toate întreținute de regim în jurul lui Kim Jong-il:
Mitul nașterii „mistice”
Propaganda de la Phenian a ales să-l nască pe Kim Jong-il la „Paektusan Secret Camp”, pe Muntele Paektu, adică exact acolo unde mitologia națională poate fi folosită ca ștampilă de autenticitate. În același timp, surse istorice din afara regimului îl plasează în URSS, dar asta nu intră bine pe afișele cu „sânge sacru”. Statul a împins povestea în manuale, în discursuri și în ritualuri publice, ca să nu rămână nașterea un simplu fapt, ci o declarație de destin. A făcut din ziua lui de naștere o sărbătoare oficială, cu ceremonii și mobilizare, ca și cum un calendar ar putea ține loc de legitimitate. După moarte, regimul a redenumit evenimentul „Ziua Stelei Strălucitoare” și a împachetat totul în festivism, inclusiv promisiuni de rații mai mari pentru populaţia înfometată sau energie „bonus”, ca și cum cosmosul ar semna condica pentru partid. Rezultatul e simplu de observat: un lider nu mai e prezentat ca om născut într-un loc, ci ca fenomen născut într-o poveste.
Legenda sportivă absurdă
Presa de stat a decis că, la jocul de golf, liderul nu poate lovi o minge ca un om normal și a publicat povești cu 5, ba chiar 11 „holes-in-one” pe care marele lider le-a înscris pe terenul de la Pyongyang, de parcă terenul ar fi fost construit special ca să iasă bine la comunicat. A tipărit scoruri neverosimile și le-a prezentat ca performanță sportivă, nu ca exercițiu de obediență în scris. Când au apărut „clarificări”, regimul nu a retras legenda, ci a cosmetizat-o, ca să rămână ideea centrală: la Phenian, până și statistica se aliniază la ordin. În loc de golf, povestea descrie un concurs național de a nu spune „e imposibil”.
Legenda „geniului universal”
Propaganda oficială a susținut că Kim Jong-il ar fi scris 1.500 de cărți în trei ani (!), adică un ritm în care ai nevoie fie de o tipografie în loc de creier, fie de un comitet întreg care semnează în numele tău. Biografia „curățată” a împins ideea și mai departe, prezentându-l ca autor de opere „mai bune decât orice”, ca și cum gustul literar al națiunii ar fi fost stabilit prin decret. Textele au fost împinse în educație și în propagandă ca „învățături”, nu ca producție discutabilă, astfel încât cititorul să nu mai aibă voie să compare. Când statul îți spune că liderul scrie mai repede decât gândești, mesajul nu e despre cărți, e despre supunere.
„A inventat hamburgerul”
În 2000, propaganda a anunțat cu seriozitate că liderul a „inventat” un aliment nou: gogigyeopbbang, adică „pâine dublă cu carne”, pe scurt un hamburger rebotezat ca să pară descoperire locală. Presa a prezentat sandvișul ca realizare personală, ca și cum între planuri cincinale și parade militare mai rămânea timp pentru cercetare în domeniul chiflei. Când statul îți explică faptul că două felii de pâine cu carne sunt o invenție, nu mai promovează mâncarea, ci promovează ideea că realitatea se scrie în redacție. Și, ca bonus, dacă înghiți povestea asta, vei înghiți și restul.
Paranoia de securitate: refuzul zborului
Kim Jong-il a evitat avionul și a ales trenul blindat, ca și cum o țară întreagă ar fi trebuit să se adapteze la frica unui singur om. Un fost bodyguard, citat de Reuters, a vorbit despre teama de a fi doborât din aer, iar răspunsul regimului a fost simplu: mai multe vagoane, mai multă pază, mai multă întârziere, mai mult control. Când liderul își mută programul pe șine, nu din comoditate, ci din suspiciune, infrastructura devine o extensie a panicii. În Coreea de Nord, nu călătorește doar omul: călătorește și ideea că orice cer e ostil.
Foamete reală, dar „fără voie” să-i spui foamete
Între 1994 și 2000, când oamenii rămâneau fără mâncare, regimul a lipit peste tragedie o etichetă eroică și a numit-o „Marşul Suferinţei”, ca să sune a expediție, nu a prăbușire. A controlat rațiile și distribuția, dar a controlat și cuvintele, pentru că „foamete” era un cuvânt care făcea partidul să arate prost. A împins formula în presă și în lozinci, în timp ce orice descriere directă a eșecului devenea suspectă și pedepsibilă. Când morții cresc, statul nu anunță cifre, ci schimbă vocabularul și cere aplauze pentru „rezistență”. Așa ajunge lipsa de pâine să fie administrată ca problemă de terminologie, nu ca urgență umană.
Răpiri de cetățeni japonezi
Regimul a negat ani la rând răpirile de cetățeni japonezi, iar când presiunea diplomatică a devenit prea mare, Kim Jong-il a admis în 2002 că au existat și a livrat o „scuză” calibrată pentru negocieri. A transformat oameni dispăruți în dosare de stat, apoi a transformat dosarele în monedă de schimb. A oferit adevărul doar când i-a folosit, nu când a fost obligat de realitate. Când un lider recunoaște crimele numai la masa tratativelor, mesajul e clar: victimele nu contează, momentul contează.
„Lacrimile cerului” și manualul de plâns
Kim Jong-il a murit pe 17 decembrie 2011, iar televiziunea de stat a anunțat abia pe 19 decembrie că „liderul” a făcut infarct într-un tren, în timp ce mergea „în inspecție” în afara Phenianului. Trupul i-a fost expus la Palatul Soarelui Kumsusan, iar țara a intrat într-o perioadă oficială de doliu în care ecranele au difuzat vizite solemne și lacrimi obligatorii. Pe 28 decembrie, regimul a scos pe străzile înghețate un cortegiu de trei ore prin zăpadă: un Lincoln Continental cu portret uriaș în față și un alt Lincoln cu sicriul acoperit de drapel, ca la paradă, nu ca la despărțire. Anumite ziare au numit zăpada care cădea: „Lacrimile cerului”. Kim Jong-un a mers imediat în spatele dricului, în timp ce soldații băteau cu pumnii în piept și strigau „Tată, tată!”, iar la final s-au tras salve și s-a defilat la pas de gâscă. În Coreea de Nord, moartea nu închide un capitol: îl pune pe șine, îl filmează din unghiuri perfecte și îl transformă în procedură de stat.
La Palatul Soarelui, rândurile au trecut pe lângă corpul expus ca pe lângă un obiect de inventar național, iar doliul a funcționat ca program obligatoriu, nu ca reacție. Așa se încheie cazul: o moarte administrată ca o inspecție finală, cu aplauze unde ar fi fost suficientă tăcerea. Iar când, în episodul următor, urmează Muammar al-Gaddafi, nu se schimbă decorul, ci doar manualul după care se cere frica. Închiderea e completă, tiparul rămâne în picioare.