După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care controlul se risipea prin indecizie și retragere, urmează un caz în care controlul se exercită obsesiv, prin ordine zilnice și gesturi vizibile: în locul tăcerii neputincioase asociate cu Henric al VI-lea al Angliei, apare o voce care nu mai tace, care indică ce trebuie ars, ce trebuie purtat și ce trebuie condamnat în piața publică, transformând orașul într-un spațiu de corecție permanentă. Dacă acolo realitatea era evitată, aici ea este forțată să se conformeze prin interdicții, ritualuri și frică organizată, iar devierea nu se manifestă prin absență, ci printr-un exces de certitudine afișată pe străzi și în mulțimi. Această schimbare de mecanism — de la retragere la invadare — deschide episodul dedicat lui Girolamo Savonarola (1452 – 1498), unde rătăcirea nu se ascunde, ci se impune metodic, pas cu pas, sub forma unei ordini care pretinde că știe exact ce trebuie eliminat înainte ca ceva să mai poată fi înțeles.
Iată fapte concrete, documentate, care arată nu doar fanatism religios, ci o dezorganizare progresivă a judecății, tipică pentru un profet autoproclamat care ajunge să confunde delirul moral cu misiunea divină:
Convingerea obsesivă că este „alesul” lui Dumnezeu
Savonarola susținea fără dubiu că Dumnezeu îi vorbește direct și îi dictează misiuni politice și morale.
Girolamo Savonarola nu vorbea despre inspirație sau îndoieli lăuntrice, ci despre instrucțiuni primite, pe care le rostea public ca pe niște ordine administrative: anunța în predici că Dumnezeu i-a spus ce trebuie corectat, ce trebuie interzis și cine trebuie mustrat, iar mesajul nu rămânea în aer, ci cobora imediat pe străzi sub forma unor reguli aplicate. Nu sugera o reformă morală generală, ci indica precis că Florența trebuie „curățată” prin el, iar această certitudine se traducea în acțiuni concrete — liste de lucruri condamnabile, apeluri la denunț, ritualuri publice de ardere — ca și cum orașul ar fi fost un șantier lăsat temporar în grija unui unic supraveghetor autorizat. Diferența dintre un predicator și un executant al voinței divine era, în discursul lui, anulată metodic: nu cerea să fie ascultat pentru că are dreptate, ci pentru că știe deja ce urmează, iar această siguranță practică, afișată zilnic, deschide seria de măsuri care vor transforma certitudinea personală într-o obligație colectivă.
Nu era metaforă mistică, ci certitudine literală. avem de-a face cu un simptom clasic: delir de misiune (mesianism personal).
Predicții apocaliptice repetate, ajustate după eșec
Girolamo Savonarola anunța pedepse iminente asupra Florenței cu precizia cuiva care a văzut deja programul execuției: dezastrele urmau să vină, dușmanii să cadă rapid, iar orașul să fie transformat într-o versiune locală, proaspăt inaugurată, a „noului Ierusalim”. Termenele erau suficient de clare cât să creeze neliniște, dar suficient de elastice cât să supraviețuiască fiecărei zile în care nu se întâmpla nimic vizibil, moment în care mesajul era recalibrat public — nu profeția fusese greșită, ci oamenii nu citiseră corect semnele. Când orașul nu era lovit de foc ceresc, explicația era simplă și repetabilă: avertismentul fusese amânat din milă sau blocat de lipsa de credință a populației, ceea ce transforma fiecare eșec într-o dovadă suplimentară că mesajul trebuie reluat, mai apăsat. Astfel, realitatea nu invalida anunțurile, ci le prelungea, iar predicția ratată devenea pretext pentru una nouă, ușor ajustată, pregătind terenul pentru un sistem în care viitorul nu sosește niciodată, dar este permanent folosit ca instrument de presiune.
Acesta este un mecanism tipic de autoimunizare a delirului: realitatea nu infirmă credința, ci este reinterpretată.
„Focurile deșertăciunilor” (1497) – ritual de purificare compulsiv
Într-o piață centrală, sub ochii unei mulțimi convocate, Girolamo Savonarola a organizat o ardere publică atent regizată: grămezi de cărți, tablouri, oglinzi, haine luxoase și instrumente muzicale au fost adunate, inspectate și aruncate în foc, nu ca resturi inutile, ci ca probe materiale ale unui proces moral. Fiecare obiect avea un rol clar în spectacol — oglinda pentru vanitate, haina pentru exces, muzica pentru distracție — iar flăcările nu distrugeau lucruri, ci „corectau” simbolic orașul, transformând bunurile personale în inculpați fără drept de apel. Ritualul nu cerea convingere, ci participare: aduci obiectul, îl predai, privești cum dispare, iar dispariția lui devine dovada vizibilă că ai înțeles mesajul. În acel moment, controlul nu mai trecea prin legi sau discursuri, ci prin focul care stabilea ce are voie să existe și ce trebuie eliminat pentru ca ordinea promisă să poată continua.
Totul în numele „curățării morale” – comportament de control simbolic total, unde obiectele devin „vinovate moral”.
Radicalizarea copiilor ca instrumente morale
Girolamo Savonarola nu s-a mulțumit să predice adulților deja obosiți de interdicții, așa că a apelat la o soluție mai eficientă și mai zgomotoasă: a organizat copii în grupuri care patrulau străzile, intrau în case, urmăreau trecătorii și notau cu seriozitate cine poartă haine „nepotrivite”, cine cântă, cine râde sau cine nu pare suficient de îngrozit de mântuire. Acești copii erau trimiși să denunțe public adulți, să îi rușineze în piețe și să transforme gesturi banale în probe morale, funcționând ca o poliție miniaturală care nu avea nevoie de dovezi, ci doar de entuziasm. Scena era perfect recognoscibilă: oameni maturi mustrați de copii instruiți să vorbească în numele purității, într-un oraș unde educația morală se făcea prin fluierături, acuzații și priviri aprobatoare din mulțime. Prin acest mecanism, controlul nu mai era impus doar de sus, ci circula pe străzi sub forma unei vigilențe juvenile, iar ordinea pretins sacră începea să semene suspect de mult cu o joacă organizată prost, în care copiii nu mai erau protejați de lume, ci folosiți ca unealtă pentru a o corecta.
Instrumentalizarea copiilor este un semn clar de fanatism rupt de realitate socială.
Confuzia completă între morală, politică și voință divină
Girolamo Savonarola anunța din amvon ce reguli trebuie respectate, ca și cum ar fi citit un ordin zilnic. În aceeași predică stabilea pedepse, indicând cine greșește și ce urmează să pățească. Apoi intervenea în buzunarul orașului, cerând schimbări de taxe și cheltuieli, prezentate ca porunci divine. Nu discuta, nu negocia și nu explica, ci transmitea mesajul ca pe o instrucțiune primită direct. Astfel, deciziile publice ajungeau să fie luate nu prin vot sau dezbatere, ci prin certitudinea că vocea auzită nu poate fi contrazisă.
Această incapacitate de a recunoaște limitele propriei competențe conduce la dizolvarea discernământului.
Refuzul total al corecției externe (Papa, concilii, teologi)
Girolamo Savonarola a primit condamnarea papei și a anunțat public că verdictul este greșit. În predici, a numit conducerea Bisericii coruptă și incapabilă să judece corect. A ignorat scrisorile oficiale și a continuat să vorbească mulțimilor fără permisiune. A declarat că ascultă doar de „Biserica cerească”, nu de cea vizibilă din oraș. Prin acest gest, orice autoritate care nu îi confirma mesajul a fost eliminată dintr-o singură frază.
Aici avem de-a face cu o izolare cognitivă completă: orice autoritate externă devine „ilegitimă”.
Proba focului – apogeul delirului (1498)
Girolamo Savonarola a acceptat o probă publică (ordalie), promițând că focul va confirma adevărul predicilor sale. Mulțimea s-a adunat, rugurile au fost pregătite, iar miracolul a fost anunțat dinainte. Focul nu a confirmat nimic, căci spectacolul s-a blocat între ploaie, haos și ezitări penibile. După eșec, Savonarola a indicat vinovați auxiliari, invocând erori, piedici și lipsă de credință. Revelațiile au rămas intacte, deși realitatea tocmai le contrazisese în văzul tuturor.
Aşadar, deşi realitatea îl contrazice public, convingerea rămâne intactă.
Calm aproape patologic în fața prăbușirii totale
După arestare, Girolamo Savonarola nu a chemat mulțimea și nu a cerut ajutor. A stat închis fără să organizeze vreo rezistență sau vreo reacție coordonată. În interogatorii, trecea de la declarații exaltate la tăceri lungi și inexplicabile. Nu a trimis mesaje clare și nu a formulat cereri concrete. Omul care ordonase orașului ce să facă privea acum prăbușirea fără grabă, ca pe o pauză între două predici, acesta fiind un semn de epuizare psihică după supratensiune mistică.
După arestare, când a stat închis fără să cheme mulțimea și fără să ceară ajutor, Girolamo Savonarola a lăsat în urmă un oraș plin de reguli, frică și tăceri, ca un spațiu recent evacuat de propria certitudine. Omul care dictase ce se arde, ce se poartă și ce se pedepsește nu mai dicta nimic, iar ordinea impusă zilnic rămânea suspendată, fără voce care să o confirme. Prăbușirea nu a venit cu zgomot, ci cu liniște, iar liniștea a arătat cât de mult se sprijinise totul pe o singură convingere repetată suficient de tare. Cazul se închide aici, într-o celulă în care siguranța absolută nu mai produce nici ordine, nici reacție, doar pauză. Următorul episod o va aduce în serie pe Ioana de Castilia, nu pentru contrast spectaculos, ci pentru continuitatea unui tipar care schimbă decorul, nu mecanismul. Aici se termină scena, dar certitudinea care a pus totul în mișcare rămâne, așteptând un alt corp în care să funcționeze.