După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care rătăcirea s-a manifestat prin ordine, strigate, focuri aprinse și mulțimi disciplinate prin frică, seria se mută într-un spațiu mai tăcut, dar nu mai puțin concret: un corp refuzat pământului, un sicriu mutat din loc în loc, nopți petrecute în compania unui mort și decizii suspendate în timp ce alții așteaptă la ușă. Aici controlul nu se exercită prin interdicții publice, ci printr-o obsesie practică dusă până la capăt, repetată metodic, indiferent de costuri și de ridicolul efectului. Nu avem de-a face cu o minte care vrea să corecteze lumea, ci cu una care nu mai acceptă realitatea așa cum este și încearcă să o țină pe loc prin gesturi insistente și perfect verificabile. Ioana de Castilia intră în serie nu prin discurs, ci prin fapte care se învârt obsesiv în jurul aceluiași obiect, iar forma exactă a acestei rătăciri abia începe să se contureze.
Cu rezerva că multe „probe” provin din relatări interesate politic (Ferdinand al II-lea, tatăl și Carol Quintul, fiul, aveau motive să o declare incapabilă), iată câteva din faptele invocate ca semne ale „rătăcirii mentale”, motiv pentru care a mai fost numită şi „Ioana cea Nebună”:
Refuzul separării de cadavrul lui Filip cel Frumos
După moartea, în 1506, a soțului, Filip I („cel Frumos”), la scurt timp l-a exhumat şi a păstrat sicriul deschis, însoțindu-l luni întregi în procesiuni nocturne, oprindu-se la mănăstiri pentru „a-l veghea”.
După moartea soțului, Ioana de Castilia a ordonat deschiderea sicriului și a refuzat închiderea lui. A mutat trupul din oraș în oraș, însoțit de gărzi și preoți obosiți. A mers noaptea, a oprit la mănăstiri și a cerut spațiu pentru veghe. Invocând gelozia față de cel decedat, a interzis femeilor să se apropie de sicriu, deși mortul nu mai protesta. Între timp, documente au rămas nesemnate, iar curțile au așteptat decizii care nu mai veneau.
Crize emoționale violente și alternanțe extreme
Ioana de Castilia a chemat curteni dimineața și i-a alungat înainte să vorbească. A cerut documente urgente și le-a împins deoparte fără semnătură. A acceptat o audiență și a ieșit din sală înainte de primul răspuns. A stat zile întregi închisă în cameră, cu ușile păzite. Când a revenit, a cerut din nou aceleași hârtii, ca și cum nimeni nu le adusese.
Neglijarea actului de guvernare
Ioana de Castilia primea documente pe masă și le lăsa zile întregi neatinse. A refuzat semnături cerute insistent, în timp ce solii așteptau pe coridoare. A blocat numiri și ordine, iar funcțiile au rămas ocupate provizoriu de alții. A permis consilierilor să decidă în locul ei, fără mandat clar. Între timp, deciziile au circulat pe ocolite, iar puterea a mers înainte fără ea.
Comportamente ritualice repetate
A cerut redeschiderea mormântului lui Filip și verificări repetate ale rămășițelor, gesturi considerate morbide chiar și de contemporani. A purtat exclusiv haine de doliu timp de decenii, fără a accepta tranziția simbolică spre alt statut.
A refuzat mâncarea pe perioade lungi, invocând conspirații sau suspiciuni de otrăvire, apoi a reluat hrănirea fără explicații.
A fost închisă la Tordesillas aproape o jumătate de secol (1509–1555); perioadele de resemnare totală au alternat cu accese de refuz și suspiciune. Astfel, a refuzat ani la rând igiena, schimbarea hainelor și contactul social, apoi a opus rezistență când a fost forțată.
Ușa camerei din Tordesillas se închide, iar timpul continuă să curgă în afara ei. Ioana de Castilia nu mai mută trupuri și nu mai semnează hârtii, dar ritualul rămâne suspendat, inert și intact. Cazul se stinge prin imobilitate, nu prin rezolvare, iar mecanismul se gripează în liniște. În episodul următor, seria părăsește claustrarea și intră într-un palat zgomotos, unde Ivan cel Groaznic transformă puterea într-un instrument personal de teroare. Aici nebunia nu mai stă pe loc, ci se mișcă, lovește și lasă urme. De la trupul păstrat ca relicvă se trece la trupurile distruse ca metodă de guvernare.