În episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, rătăcirea se vedea în retragere și în blocaj, în ordine suspendate și decizii amânate până la paralizie; aici, din primul pas, rătăcirea se manifestă prin mișcare continuă: ordine date zilnic, pedepse aplicate demonstrativ, oameni luați din case și duși în piețe, orașe întregi tratate ca suspecte prin simpla voință a lui Ivan al IV-lea al Rusiei (1530 – 1584). Dacă în cazul Ioanei de Castilia controlul se dizolva în inacțiune, aici controlul devine obsesie practică: se confiscă, se mută, se execută, se rescrie realitatea prin decrete și alaiuri negre, iar frica nu mai este o stare interioară, ci un obiect vizibil, purtat pe străzi și lăsat intenționat la vedere. Nu e o reluare a aceleiași rătăciri sub alt chip, ci un mecanism diferit, care nu fuge de lume, ci o apasă metodic, pas cu pas, până când însăși ideea de ordine începe să semene cu o amenințare.
Iată câteva fapte documentate din viața lui Ivan al IV-lea, prezentate critic, astfel încât să rezulte limpede deriva psihică progresivă, nu prin etichete medicale anacronice, ci prin comportamente extreme, incoerente și autodestructive şi vom vedea de ce a fost numit „cel Groaznic”:
Paranoia instituționalizată
Ivan cel Groaznic își face poliție politică, o plătește direct și o scoate zilnic pe străzi. Oamenii sunt luați din case, averile sigilate, curțile golite sub ordine scrise în grabă. Execuțiile se fac în piețe, fără judecată, cu liste schimbate de la o zi la alta. Opricinicii apar îmbrăcați în negru, cu capete de câine legate de șa, ca avertisment mobil. Frica personală devine procedură zilnică, iar suspiciunea circulă oficial, sub sigiliul lui Ivan cel Groaznic.
Acesta este un prim indicator de rătăcire mentală: transformarea fricii personale în mecanism de guvernare; confuzie între suspiciune și realitate.
Masacrul de la Novgorod (1570)
Convins (fără probe reale) că orașul conspiră cu Lituania, în 1570, Ivan cel Groaznic intră în Novgorod, își trimite oamenii prin case, scoate locuitorii în piețe și începe tortura publică.
Preoții sunt legați, duși la râu și aruncați în apă, cu hainele rituale pe ei.
Averile sunt confiscate sistematic, iar orașul este lăsat gol după jafuri organizate.
La final, suspiciunea rămâne neatinsă, iar orașul este pedepsit complet.
Şi acesta e un episod de alienare mentală: reacție disproporționată, bazată pe delir conspiraționist, cu violență compulsivă.
Alternanță mistic–sadică
După zile de post, Ivan cel Groaznic stă în genunchi și scrie scrisori despre păcat și mântuire.
A doua zi, semnează liste, ridică eșafoduri și poruncește execuții în piețe aglomerate.
În aceeași săptămână, postește din nou, se roagă ore întregi și corectează pasaje teologice.
Apoi asistă la torturi inventate pe loc, urmărește procedura și cere repetarea ei.
Rugăciunea continuă, sângele curge, iar programul zilnic merge mai departe.
Acest clivaj psihic arată că violența nu este „contrazisă” de religie, ci justificată mistic.
Uciderea propriului fiu (1581)
În 1581, Ivan cel Groaznic își lovește fiul cu sceptrul, într-o ceartă domestică. Moștenitorul se prăbușește pe podea. Curtenii privesc, medicii sunt chemați târziu, iar rănitul moare după câteva zile. Țarul își plânge fiul, apoi ordonă pedepse, exact ca într-o zi obișnuită. Linia de succesiune se rupe pe loc, printr-o singură lovitură dată acasă.
Pierderea controlului afectiv total, chiar asupra propriei linii de succesiune va genera o adevarată autodistrugere politică.
Groaznica scenă, cu tatăl ținând trupul fiului mort, este redată într-o pictură emoţionantă de Ilia Repin, intitulată „Ivan cel Groaznic și fiul său”.
Execuții arbitrare ale apropiaților
Incapacitatea de a menține relații stabile; suspiciunea universală, toate acestea îl conduc la alte crime:
Consilieri și generali sunt chemați la palat și pleacă direct spre locul de execuție. Ivan cel Groaznic schimbă acuzațiile din mers și semnează sentințe fără procese. Un favorit primește aur dimineața și lanțuri seara, în aceeași curte. Rudele sunt arestate la masă și dispăruți din registre a doua zi. Lista apropiaților se subțiază zilnic, iar cercul fricii rămâne plin.
Autopercepție mesianică
Ivan cel Groaznic scrie scrisori lungi în care explică execuțiile ca ordine primite direct de sus. Trimite mesaje boierilor, îi ceartă pe nume și le corectează credința frază cu frază. Se declară judecător, semnează pedepse și adaugă că este vânat de aceiași oameni. Se proclamă apărător al credinței și poruncește ucideri în aceeași zi. Textele circulă, ordinele se aplică, iar autorul rămâne mereu nevinovat.
Aici avem o fuziune între ego și absolut, tipică liderilor în derivă psihică, la care se adaugă auto-victimizarea grandioasă şi megalomania morală.
Scrisorile circulă, ordinele se execută, iar semnătura acoperă execuții, confiscări și tăceri grăbite. Palatul rămâne plin de documente, dar gol de oameni care să mai stea aproape. Cazul se închide aici, cu un stat care funcționează exact ca mâna ce a ținut toiagul. În serie, următorul reper este Elisabeta I a Angliei, unde, în episodul următor, controlul ia o formă diferită și la fel de vizibilă. Aici s-a terminat scena, dar mecanismul a rămas pornit.