În episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, dedicat lui Iacob I al Angliei, controlul se exercita prin texte, proclamații și formule rostite de sus, cu realitatea lăsată încă între ghilimele; aici, controlul începe cu mâna pe guler, cu lama pe barbă și cu ordinul strigat în curte, urmat imediat de execuție. În locul obsesiei pentru definiții corecte și supunere declarativă, apare obsesia pentru forme corecte: corpuri tăiate după șablon, orașe trasate cu rigla, oameni mutați, îmbrăcați, rași și aliniați fără a fi întrebați. Cititorul nu are nevoie să știe nimic despre personaje sau epoci pentru a recunoaște mecanismul: când realitatea nu se conformează planului, planul nu se ajustează, realitatea este forțată să cedeze, bucată cu bucată. Acesta este punctul din care începe cazul lui Petru I al Rusiei (Petru cel Mare), o rătăcire care nu caută confirmare în cuvinte, ci obediență imediată în materie vie, iar modul exact în care această logică se va desfășura abia urmează să se vadă.
Petru I este adesea prezentat drept „vizionarul” care a scos Rusia din Evul Mediu. O lectură mai rece arată însă un amestec periculos de geniu tehnic, impulsivitate patologică și cruzime obsesivă. Mai jos ai fapte concrete care indică derapaje mentale sistematice, nu simple „excentricități de epocă”.
Fascinația pentru violență ca spectacol
Petru cel Mare stătea lângă eșafod și privea execuțiile până la capăt, fără să întoarcă privirea. Când sabia lovea prost, se apropia și indica unde să fie ridicată din nou. La torturi, cerea să se continue dacă țipetele se opreau prea repede. Uneori lua locul călăului și termina el ce considera neterminat. Mulțimea vedea un conducător atent la detalii, implicat direct în demonstrație.
Nu vorbim de justiție exemplară, ci de plăcere directă în actul violenței.
Represiunea Streliților (1698): sadism de stat
După revolta streliților, Petru cel Mare a ordonat mii de execuții și a ales spânzurarea în piețe aglomerate. A chemat rudele și curtenii la spectacol și i-a ținut în față până la capăt. A lăsat trupurile atârnate zile întregi, pe străzi, lângă drumuri și porți. A refuzat îngroparea până când mirosul a făcut treaba mai repede decât ordinul. Când frica nu s-a instalat imediat, a mai adăugat câteva execuții, pentru claritate.
Pedeapsa a depășit orice scop politic rezonabil și a devenit ritual de intimidare morbidă.
Nici fiul său, Alexei Petrovici, nu a scăpat de ruptura psihologică a ţarului. Acuzat de trădare, acesta este arestat şi ucis prin tortură (oficial, „a murit în detenție”).
Umilirea sistematică a elitelor
Îi chema pe boieri la „petreceri”, le punea haine caraghioase și îi obliga să bea până cădeau. Îi insulta în public, râdea, apoi nota cine rezista și cine vomita primul. A inventat un „Sinod al nebunilor”, cu mitre false și ritualuri făcute pentru batjocură. A pus preoți și nobili să joace roluri obscene sub privirea lui atentă. Petru cel Mare nu schimba legi aici, ci oameni, folosind rușinea ca instrument zilnic.
Totul a fost un control prin umilire psihologică, nu reformă rațională.
Obsesia pentru controlul corporal
În 1698, Petru cel Mare a ordonat rasul bărbilor și a trimis soldați care au pus mâna pe fețe în curți și pe stradă. A introdus taxe pentru cei care refuzau și a vândut chitanțe ca dovadă că barba fusese tolerată temporar. A lăsat funcționari să oprească oameni la intrări și să măsoare cât păr mai rămăsese pe obraji. A decis ce haine se poartă și a cerut schimbarea lor sub amenințare directă. A intrat în case, a impus mese, ore și gesturi acceptabile. A tratat corpul ca inventar public și a verificat zilnic starea lui prin ordine scrise și pedepse aplicate.
Aici avem de-a face cu un tipar clasic de autoritarism obsesiv, unde corpul supusului devine proprietate a statului.
Oscilații extreme de comportament
Petru cel Mare deschidea șantiere, trăgea linii pe planuri și împingea navele la apă zile la rând. În aceeași săptămână, bea până cădea, lovea slujitori și spargea mese în săli pline. Semna ordine dimineața și le anula seara, după o ceartă, cu o nouă listă de pedepse. Trimitea oameni la muncă forțată pentru greșeli mărunte și cerea dublarea pedepsei a doua zi. Își chema generalii la lucru continuu și îi izgonea noaptea, înjurând și aruncând obiecte. Când oboseala nu-l oprea, muta vinovații dintr-o celulă în alta, pentru siguranță. Ritmul se vedea pe fețe: planuri dimineața, lanțuri seara, fără pauză între ele.
Acesta este un profil compatibil cu tulburări de control al impulsurilor.
Mitul „modernizării” ca scuză retrospectivă
Petru cel Mare a adus mașini, arme și nave din Occident și le-a descărcat în porturi noi. A strâns mii de oameni și i-a pus la muncă forțată pe șantiere, sub pază armată. A mutat familii întregi din sate și le-a lăsat casele goale. A tăiat cartiere vechi și a ridicat clădiri drepte, după plan, pe terenuri inundate. A pedepsit refuzul cu biciul și a grăbit lucrările cu execuții publice. A arătat rezultatele terminate și a cerut aplauze pentru viteză. A ascuns urmele lăsate în urmă sub metal nou și piatră proaspătă.
Modernizarea nu anulează patologia; doar o camuflează cu rezultate utile.
Trupurile lăsate atârnate zile întregi pe străzi, bărbi tăiate cu mâna soldatului și orașe ridicate pe muncă forțată închid cazul fără explicații. Petru cel Mare a arătat ce se întâmplă când planul se aplică direct pe oameni și rezultatul este afișat ca succes. Clădirile rămân, porturile funcționează, iar costul se pierde sub piatră proaspătă și metal nou. Aici mecanismul nu cere admirație, ci produce ordine și apoi o numește progres. În episodul următor, linia seriei continuă firesc către George al III-lea al Regatului Unit, unde controlul nu mai taie și nu spânzură, dar apasă altfel. Cazul se închide când scena devine stabilă, iar metoda rămâne pregătită pentru următorul decor.